Mergeam azi pe strada prin ploaia englezeasca si ma gandeam la Andrei. Si cum ma gandeam eu asa la sotul meu Andrei am inceput sa zambesc si sa simt fluturi in stomac si nodul ala in gat. Ala placut. Dupa un an si cateva luni si vreo 3 saptamani de casatorie inca sunt indragostita de omul asta. Si, desi nu ma asteptam vreodata sa mai vina la mine o treaba ca asta, desi m-am sabotat de n-am mai stiut, desi am procese zilnice de adaptare la starea de bine, am concluzionat cu ochelarii patati de ploaie si semi-zgribulita in paltonul de iarna, ca vreau sa fiu fericita. Ca asta e exact momentul ala in viata cand las deoparte toate lucrurile care m-au bantuit si vreau sa fiu fericita. Sa traiesc in pace cu mine, cu tot ce am, cu cine sunt.
Si m-a pocnit in numele tatalui.
Toata viata am avut mii de planuri si am tot cautat tot felul de solutii sau stari care credeam ca ma fac sa ma simt puternica, in control, curajoasa, dar niciodata fericita. Fericirea era o chestie in care nu credeam, care aparea in doze mici si cand disparea devenea totul gri si depresiv, o iluzie la care am renuntat sa tanjesc. Fericirea era in straie de film hollywoodian in care am renuntat sa cred atunci cand viata s-a decis sa-mi demonstreze ca bate lejer filmul.
Toata viata pana la aproape 31 de ani am cautat sa ma identific cu un stil de muzica, o facultate, doua facultati, grup de prieteni, UNATC, stil de haine, anumite baruri si cluburi unde obisnuiam sa ies, un anumit tip de bere preferat, concerte, locuri… M-am identificat cu orice altceva, principii, idei, titluri de carti, versuri din melodii, dar mai putin cu mine.
Un du-te-vino-stai-pleaca ce m-a obosit teribil.
Am bagat ani de terapie si suferinte crezand ca oamenii mi-au facut un rau si m-au abandonat si nu meritam. Si da-i terapie si socuri interne, da-i alegeri total gresite, depresii si situatii nasoale in care-mi placea sa ma bag, mintindu-ma ca le fac fata. Ma inspiram mereu din personajele din jur pe care le credeam eu super cool si tanjeam sa fiu ele. Si uneori imi mai scria cate un om pe net sa-mi spuna ce cool eram eu, ce chestii misto faceam, ce filme faine, ce om fain sunt si ziceam ca nu, nu e adevarat, cum sa fiu eu cool?
Am refuzat intotdeauna sa cred despre mine ca sunt suficient de buna, inteligenta, frumoasa, desteapta, culta. Am crezut despre altii ca sunt mai buni si mai potriviti decat mine. Multumesc, tata.
Si am plecat din tara, din lumea cu care m-am identificat, de langa oamenii cu care am crescut si cu care m-am construit, am abandonat locuri, beri, gusturi, strazi si am zis s-o iau de la zero. Intr-un oras nou nu te poti lipi de nimeni, doar de tine. Si de omul tau, daca ai noroc sa-l ai. Si sa vezi ce incepi sa te dezbraci de tot ce ai adunat si-ai pus si ramai cu tine. Sa vezi ce bine si nasol e. Bine ca te obligi sa petreci timp cu tine, nasol ca nu prea ai unde sa fugi si nu prea ai repere.
In final, cum spuneam si in postul asta din martie 2013, tot ce vrem este sa fim fericiti.
Si sunt in momentul in care nu vreau sa mai caut in alte parti fericirea asta despre care atat am citit si atat mi s-a povestit, ci in mine, in momentul de acum, in omul de langa mine. Cred ca dupa atatia ani de nefericire, meritam cu totii sa ne relaxam… Iar asta vine la pachet si cu varsta, dar si cu iubirea.
Iar toate astea vin atunci cand am renuntat sa tanjesc. Mai ales sa tanjesc dupa film…
Cu bine,
Evergreen
No Comments