Confesiuni

Sunt momente când am nevoie de pantofii fermercaţi să mă ducă departe

Am dat-o în bară de-a lungul alegerilor mele de nu le mai ţin minte. Cumva, poate ar fi trebuit să ţin o evidenţă a lucrurilor idioate pe care le-am făcut sau zis. Să le notez undeva şi să le recit… neeeah! Au rămas în mine, în alţii, în cine sunt azi. Au rămas pe scoarţe de copaci, pe drumuri de mare, pe bobi de nisip. Au rămas în vârf de munţi, în lanuri de grâu, în priviri.

rox evergreen andrei blog irule

Pantofi magici si umbrela fermecata

După toate grozăviile din ultima vreme şi după toate nopţile încărcate de insomnii am intrat pe o pantă puţin periculoasă, dar liniştitor de firească: je m’en fiche. Acesta să fie rezulatul terapiei începute acum 5 săptămâni? Ar putea fi o coincidenţă?

Azi dimineaţă, desfigurată de somn şi semi panicată că i se va întâmpla ceva bunicii, care e bolnavă de ceva vreme, am realizat că viaţa mea de până acum a fost întodeauna despre alţii şi mai puţin despre mine: să n-o dezamăgesc pe mama, să-l fac pe tata mândru, să-i dau exemplu bun soră-mii, să nu fiu vulnerabilă după ce m-am despărţit de puştiu, să nu creadă că am fost o nemernică, să nu fiu vulnerabilă în viaţă, să nu sufăr după oameni (asta e culmea evergreenească), să reuşesc în viaţă, să fac lucrurile să mişte, să îmi asum responsabilitatea pentru tot ce se poate. Din astea.

Mă opresc din periplul ăsta semi-dement şi privesc doi ochi albaştri, trişti, dar cu o energie bună. Şi ei îmi spun, la fel cum îmi şoptesc eu mie de multă vreme, să fac ce-mi place mie, ce-mi doresc eu, ce mă face pe mine fericită pentru că nu ştiu unde se opreşte sau unde se rupe firul meu de viaţă. Să nu mai judec şi să nu-mi pese că ceilalţi mă judecă. Şi ce? Sunt o fire plină de nuanţe, n-am militat că-s vreo zână bună, nici vreun diavol venit să ademenească. Sunt cine sunt şi încerc să mă fac bine…

evergreen irule film copil

Visul copilariei

Mi-am amintit azi de un interviu cu CTP care povestea de experienţa realizării îmbătrânirii: m-am trezit într-o zi că mă uitam în oglindă şi priveam un extraterestru.

Mi-e frică de bătrâneţe, o refuz aproape înverşunată! Nu vreau să îmbătrânesc şi nu vreau să mor! Oricât de fireşti şi normale-s astea, nu le vreau!

Şi totuşi, timpul trece neiertător, în frunte tronează o lungă şuviţă albă, pe chip se aşează linii fine ce exprimă gânduri şi trăiri, iar sufletul meu visează la pantofi fermecaţi care să mă ducă departe de azi, aici şi acum.

Aş vrea să nu uit niciodată să visez că pot să zbor! Aş vrea să nu uit niciodată că poveştile-s iluzii, că prinţii sunt inventaţi de fetele bătrâne, că iubirea e temporară, că lumea e pe dos, descusută şi abătută, că zâmbetul meu e doar al meu şi nimeni nu are dreptul la el, că am dat-o în bară, dar mi-am păstrat graţia, că marea mă aşteaptă… că un trup fin rămâne doar un alt trup fin pe care mi-am sprijinit temporar emoţiile.
Cover: Le Balloon Rouge

Foto

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.