Suntem făcuți să simțim tot

E foarte ciudat cum am devenit dependenți de anestezierea senzațiilor. Cum la fiecare ghiont de durere ieșim rapid și băgăm două beri, un cui, o noapte de depravare. E foarte ciudat cum preferăm să glumim și să ignorăm durerea, când știm că suntem construiți să-i facem față. Dar preferăm să așezăm layer peste layer, să diminuăm defectele cu perii tot mai sofisticate, să turnăm anticearcăn să nu se vadă că am bocit toată noaptea. E ciudat că alegem să ne ascundem în spatele unui zâmbet fals, în spatele unei sticle de vin sau a unei întâlniri nereușite cu cine știe ce dude care ne oferă 5 minute de atenție, în loc să alegem să simțim.

E drept, oamenii care își recunosc durerea își recunosc și vulnerabilitatea în fața ei. Recunosc că au slăbiciuni, că le e frică. Și sunt cei mai ușor de lovit în freză. Ei, ăștia slabi.

Ce proști, nu? Acum, în secolul vitezei, în secolul fast forward-ului să mai suferi din dragoste? Cum să mai crezi în iubire, când ai câte o oportunitate la fiecare colț? Cum să suferi din iubire și să mai și vorbești despre asta? No way! Oamenii sunt proști, au căzut în plasele ălora care nu merită, se lasă călcați în picioare, îi lasă pe alții să-i îngroape în mizerie. Unde le e mândria? Uau. Trebuie să lupte să iasă din rahatul emoțional! Ce prostie, auzi, să pierzi timpul suferind din iubire….

Nu știu cum am ajuns niște roboți. Dar e trist.

M-am trezit de atâtea ori plângând la terapie. Plângeam de durere. Și-mi venea să urlu și să înjur și să scuip și să arunc cu toți dumnezeii. Închideam ușa. Puneam zâmbetul. Spuneam că nimic nu mă va învinge și de la capăt. Dar nu eram corectă. Cu mine. Cu partea aia care avea nevoie să sufere. Să jelească. Să fie dezamăgită. Cu partea aia din mine care avea dreptul să nu se ridice într-o zi din pat. Care avea dreptul să nu fie anesteziată și pusă la colț de fiecare dată când voia să iasă la suprafață. No way! Supraviețuitoarea din mine o punea la zid și-i spunea să stea cuminte! Într-o lume atât de plină, într-o lume atât de competitivă, oamenii slabi rămân la urmă. Și știm cu toții că cine rămâne la urmă este un ratat, nu?

N-a spus nimeni că va fi ușor.

De fapt, n-a spus nimeni mai nimic. Ne trezim de cele mai multe ori aruncați în viață și abia știm cum se merge corect. Apoi primim reguli peste reguli și exemple peste exemple. Că vecinul de la doi, colegul de bancă, colegul de muncă… toți au reușit cumva, numai tu nu ai făcut nimic. Auzi, tu te gândești la iubire… și suferi din iubire când ar trebui să te gândești la o casă, la o mașină, la chestii clare, palpabile. Ce e drept, astea se simt. Pui mâna pe zidul casei tale, e acolo. Îl simți. Pui mâna pe volan. E al tău. Îl simți.

Pune mâna pe durere.
Ia spune-mi, o simți?

 

Foto: Rox Evergreen Andrei