Nu mai tin minte cate abandonuri am la activ. Si nici cate dorinte am strans intr-un borcan de care am uitat. Stiu ca ma las purtata de iluzia ca altundeva e mai bine si incerc sa lucrez la asta. Binele e relativ. Fuga din acum e doar incapacitatea de a sta. Stiu ca ne amagim ca putem trai fara asteptari, dar in esenta, suntem o suma a gandurilor, faptelor, tacerilor si cuvintelor noastre. Avem nevoie. Si e OK.
……………
Visez ca deschid ochii si sunt intr-un cort in mijlocul pustietatii. Am inima cat un purice. Se zbate a frica in piept, in gat, in tample. Sunt singura intr-un nimic si as vrea sa ies sa ma uit la minunea cerului, dar ma ingramadesc in bezna. Respir cat pot eu de incet sa nu cumva sa trezesc vreun monstru. Un monstru nemaivazut. Ma trezesc buimaca. Mi-e dor de cer.
…………..
Merg la terapie cum se duc unii la biserica. Merg si nu ma rog la ceva nemaivazut, ci bag ghearele adanc in sufletul meu. Ma rog de mine sa-mi permit sa ma trezesc. Ma agat cu disperare de cioburi si bucati, cu gandul sa le strang si sa le fac sa arate decent. Imi gasesc o multime de scuze pentru tot ce a fost, dar ma incapatanez sa ma abandonez in durere.
Facem ce putem, dar uneori nu e suficient. Si poate uneori avem nevoie sa privim mai departe de limitele noastre, de regulile proprii si sa vedem in ceilalti. Poate uneori ceilalti sunt putin mai importanti decat confortul nostru. Si poate uneori, dar uneori, e nevoie sa facem mai mult decat credem ca putem.
Evergreen
No Comments