Suntem stapanii propriei noastre dureri

Mi-a placut candva ideea asta romantica a salvatorului care apare ca un erou si te scoate din suferinta si te ridica sus de tot pe culmile fericirii. Probabil ca m-am atasat de genul asta de poveste inca din copilarie, de pe vremea Cenusaresei sau inca din adolescenta de pe vremea Titanicului. Da, am fost un copil care a citit multe basme, o adolescenta care a citit Sandra Brown si a visat la Leonardo diCaprio. Apoi lucrurile au devenit serioase.

N-am primit de niciunde invatatura ca sunt o fiinta suficienta. Inca de mica am inteles ca pentru a primi un rost in viata trebuie sa-mi gasesc un sot si sa fac copii si pentru a fi iubita trebuie musai sa dau ceva la schimb. Nici la gradinita, nici la scoala, nici acasa si nici printre prieteni, cat eram inca fragezi in gandire, nu am avut discutii despre capacitatea individuala de a trai bine merci (nu de a supravietui), de a trai implinit in propria viata, fara sa vina un salvator. Pentru ca pur si simplu merit. Apoi lucrurile au inceput sa capete alt sens.

Am lasat ideologia romantica deoparte, cam la al doilea chix in relatii si am luat-o pe calea idealistului dezamagit. Uite asa s-au nascut sceptica si cinica si au trait nemultumite o buna parte din vreme. Am zis ca iubirea este o mizerie inventata, ca nu ne trebuie niciun salvator, ca astia suntem stricati si putreziti in suflet, ca traim cu totii o minciuna si ca ar fi bine sa ne trezim dracului din toata prostia asta si din manipularea asta. In tot timpul asta cautam in bezna sa ma atasez de un om ca sa nu ma mai doara. Apoi lucrurile au devenit foarte confuze.

Nu am redevenit o romantica pentru ca, desi imi plac povestile de iubire cu final fericit, sunt foarte constienta ca exista un miez la care nu am access. Sunt sigura ca toti cei care-si povestesc vietile alaturi de cei mai frumosi parteneri din univers (videourile de pe Facebook la care ne emotionam cu totii) uita sa mentioneze ca el dracului de greu, ca s-au certat de cel putin 15 ori pe tema chilotilor aruncati, ca si-au facut de cel putin 29 de ori bagajul si ca uneori au trait momente in care nu si-au mai iubit partenerul, dar au ramas. Poate din inertie. Poate din dependenta. Poate din frica. Poate au stiut ca omul ala e cel mai bun in toate variantele sale.

Nu mai cred in salvatori, desi poate instinctiv tanjesc la astfel de eliberare. Nu mai cred pentru ca stiu sigur ca celalalt nu are legatura cu durerea din interiorul meu. Poate sa-mi distraga atentia de la ea, poate sa o trezeasca, poate sa ma ajute sa o duc pe picioare, dar eu sunt stapana si sclava propriei mele dureri. Stiu ca vin la pachet cu foarte multe lucruri nestiute nici macar de mine si ma las despuiata in fata celuilalt. Cumva, copilul din mine asteapta ca el sa ma vindece si sa faca intr-un fel sa-mi treaca, este o nevoie inconstienta pe care cred ca o mostenim si de care incercam sa scapam toata viata. Dar celalalt nu are nicio bagheta magica, iar eu nu mai sunt copil. Iar celalalt vine si el captiv in propriile panze si uneori n-are rabdare sau timp sa ma descoase pe mine. Si astia suntem.

Ultimele trei luni din viata mea au fost foarte confuze. Insomnii. Depresie. Durere. Haos intern. Extren. Cautari. Singuratate. Am ajuns la fabuloasa greutate de 45 de kilograme.  Ma bate vantul si ma arunca-n strada. Dar nu ma las dusa niciunde. Sunt o farama de om, dar sunt destul de incapatanata.

Cred ca cel mai crunt este ca am ajuns din nou sa ma indoiesc de mine si de cine sunt eu ca om. Cred ca asta e cea mai mare tradare fata de mine insami si fata de toate procesele trecute. Revin ca intr-un vis recurent in aceeasi ipostaza. Am pierdut atatea nopti in razboiul asta, in incercarea de a descoperi adevarul, ca am uitat sa-l caut unde zace mereu. In mine. Si daca n-am avut capacitatea sa-l traduc, am regasit limbajul si-am descifrat mesajul: Oamenii sunt egoisti si rai, pur si simplu. Iubirea este limitata si de cele mai multe ori e fals de iubire, sunt doar pretentii si declaratii in vant. Lasa deoparte dezamagirile si asteptarile si pune-te pe tine mai presus de oricine, pentru ca la final, oamenii nu merita sa suferi pentru incapacitatile lor si tu esti cea mai importanta persoana din propriul univers. Credeam ca am luat nota 10 la lectia asta, dar se pare ca n-am trecut proba practica. Mai incercam.

Suntem cu totii niste copii raniti.