Tată, îți scriu să-ți spun că lumea e rea cu mine

… și că azi am cedat și-am plâns. Știu că tu m-ai învățat să nu, dar câteodată pic în genunchi și abia de mai simt pământul. Aș fi vrut să urlu. Tare. Cât mă țin ficații. Să-ți urlu că mi-e rău, mi-e rău de tot! Să-ți spun că-s istovită și că oamenii, oamenii nu-s iubire și că mă dor.

Că mă simt a nimănui. Că mi-e al dracului de gol în suflet. Că aș fi vrut să știu că există cineva acolo care mă ridică și care mă ajută să aleg un drum corect. Care îmi promite c-o să fie bine. Care nu doar spune.

Tată, mi-e a jale. Și aș boci cu strigături, doar-doar îmi trece nodul din gât și greutatea din piept. Nu mai simt pământul și sunt încrâncenată pe destinul meu. Că nu-i drept! Nimic din ce trăiesc, nu e drept! Că aș vrea mai mult de la viață și nu știu de unde s-o apuc. Că iar s-a stins lumina și că iar m-a luat panica.

Tată, te caut cu disperarea fiicei rătăcite. Te caut în toți bărbații pe care-i văd. Și nu ești. Nu ai mai rămas nici în mine și nici în amintirea mea. Și mi-e frică să nu te pierd de tot. Așa cum am pierdut atâtea ființe. Și nu pot să cred că niciodată, dar niciodată în viața asta n-o să te mai pot ține de mână.

Nu cred în miracole.

Azi pentru o secundă, doar pentru o fracțiune de secundă m-am gândit să renunț la tot ce am și să vin la tine.

Am ajuns din nou la capăt.

Și simt că mă sufoc.