Am inceput anul cu o reusita. Dupa multi ani, cred ca vreo 18, in care m-am dat pe placa de capul meu (in frunza), dupa 3 zile de ‘chin’, sudoare si lectii, am reusit sa ma dau. E anul in care implinesc 40 de ani si desi nu ii simt, ca uneori am impresia ca sunt in crize adolescentine, ii simt. Si faptul ca m-am ambitionat si ca m-am dus pe partie, desi aveam febra musculara si era viscol, m-a facut sa fiu mandra de mine. Iubesc perseverenta mea si iubesc indarjirea cu care nu vreau sa renunt la ceva ce-mi doresc.

Dar de fapt, voiam sa scriu altceva. Voiam sa scriu ca dupa o perioada cu multe hopuri in relatia cu Andrei, am reusit sa incepem un soi de reconectare. Sfarsitul anului m-a gasit epuizata pe multe planuri, dar cred ca cel mai crunt a fost pe cel personal. Nu intru in detalii, caci nu l-am intrebat daca e confortabil sa-i expun viata pe net, dar n-a fost o perioada usoara si overall, 2024 n-a fost un an usor.
Pe langa faptul ca am redescoperit placerea de a sta impreuna, in ciuda unui copil care n-are stare si care e calare pe noi si isi doreste mereu atentie, am redescoperit si placerea de-a rade impreuna si de-a vorbi tampenii. Asa ca, am decis sa-mi notez in jurnalul asta loial, conversatia noastra.
Eu: nu mi-e clar ce ar trebui sa fac cu tine dupa ce mori, daca mori inaintea mea.
Andrei: fa ce vrei, nu-mi mai pasa, trebui sa fie ceva fara efort…
Eu: have you met me, cum adica fara efort?
Andrei: ok, atunci, ma incinerezi, gasesti o planta de marijuana, imi pui cenusa acolo, o cresti si fumezi si mai vorbesti cu mine…
Eu: nu-mi trebuie droguri sa fiu nebuna sa vorbesc cu tine mort. si nici nu vreau sa fac inchisoare la 70 de ani pentru posesie.
Asa ca am decis ca ii pastrez cenusa, iar cand mor eu, ma incinereaza cu tot cu cenusa lui sa fim siguri ca nu scapa niciunul de celalalt nici dupa ce murim.
Andrei: si cu tine?
Eu: ma incinerezi si ma pui la radacina unui copac. Artar rosu. Brad gri. Intr-o padure. Oriunde. Sa fiu in natura.
Andrei: ei, oriunde? te taie astia si te fac dulap la Ikea. tu iti dai seama? the bane of your existence – sa fii dulap la Ikea.
A ramas ca ma planteaza la Doftana si speram sa nu vanda Kazimir pamantul sa ajungem amandoi mobila.
Am ras foarte tare, pentru ca probabil as invata resurectia din cenusa ca sa ii bantui pe aia de ma taie.
Simt ca 2025 vine la pachet cu multe reformatari interne si externe. Vine dupa multi ani de supravietuire si multa presiune, dupa mult timp ratacit pe graba. Vine pe fond de oboseala si deconectare de oamenii buni, de natura, de sine. Asa ca mi-am propus sa scad intensitatea cu macar 20%. Sa ma obisnuiesc cu un ritm mai lent. Sa-mi dau timp sa respir pana la capat. Sa imi spun mai des multumesc. Sa ma bucur mai mult de momentul in care ma aflu, fara sa-l planuiesc pe urmatorul.
Anul asta implinesc 40 de ani. Si daca ma uit cu atentie, vad ca am tot. Am familie. Am prieteni buni. Am un business. Am sanatate. Am posibilitati financiare. Am oportunitati misto. Am capacitate sa invat, sa cresc si sa ma dezvolt. Am iubire. Am regie ca pasiune. Am energie si capacitate intelectuala sa trec la urmatorul nivel. Si am si timp.
Cu bine,
2 Comments
Cristian Tomoială
6 January, 2025 at 4:02 pmE bine. Noi am inceput sa ne reconectam dupa vreo 5 ani dupa ce am devenit parinti. E ceva ce tine de vointa, din ambele parti. Culmea e ca se repara mai usor decat pare, adica destul de repede, daca exista iertare si intelegere. La noi a fost cu terapie si pastile la ea, acum fac eu terapie.
Evergreen
7 January, 2025 at 9:18 amSi noi am inceput terapie de cuplu pentru ca am simtit ca nu mai avem uneltele sa ne gestionam si sa ne ascultam. Cred ca e importanta terapia asta, e o igiena emotionala. Succes! Va tin pumnii sa va iasa si sa va intelegeti si iubiti pana la adanci batraneti.