The bittersweet happiness for all my friends leaving Romania…

Ieri a plecat spre India un prieten drag mie. Stă acolo până prin aprilie, urmând să se mute apoi în Franța. A terminat Arhitectura și caută un loc mai bun unde să se dezvolte, iar România nu-i oferă această șansă.

Peste două săptămâni prietenea mea Deniseo pleacă în Shanghai. A obținut un internship genial și este îndrăgostită de Asia. Vrea să exploreze oportunitățile pe care le oferă China și să plece și mai departe.

Prietenul meu Alex  e pe un vas prin Europa, asta după ce s-a plimbat prin Asia o vreme. Ne scriem aproape zilnic și mă bucur tare când primesc vești de la el, deși mi-e dor să ne plimbăm noaptea prin București și să vorbim câte-n lună și-n stele.

George, un alt prieten drag mie, e plecat tot pe un vas undeva pe globul ăsta pământesc. Vine în aprilie sau cel puțin așa sperăm.

Vărul meu Dragoș e în Anglia. Nu l-am mai văzut de ani.

Și mai am cunoștințe sau prieteni plecați prin lume. Și știu că nu este ușor, că lași în urmă familie, prieteni, pământul unde-ți sunt rădăcinile. Dar ei caută ceva mai bun. Câteodată mă supăr că nu stau aici să lupte cu cei care rămân pe baricade, însă nu sunt decât un copil mic ce plânge după bomboane.

Ei sunt curajoșii. Și de câte ori îmi mai zice câte un prieten că s-a decis să plece în lume, parcă ia cu el o bucățică din mine. Nu știu, dar e un dor dulce-amărui pe care-l simt când mă gândesc la ei. Știu că se întorc, că ne vom vedea și știu că atunci când sunt aici nu stăm toată ziua împreună, dar e distanța aia fizică…

Eu nu știu ce caut în România, că pe cât iubesc țara asta, pe atât mă dezamăgește în fiecare zi. Oamenii, deși observ o deschidere spre evoluție, spiritualitate, cultură și nou, rămân ermetici. Știu că purtăm în noi un trecut anevoios și știu că istoria nu e cea mai bună carte de vizită a noastră, dar putem, mă. Adică, la români văd puterea aia-n privire. Dorința de a izbăvi, nevoia de a lupta. Mie de aia-mi place poporul ăsta atât de ciudat, chiar dacă habar nu are să se relaxeze.

Când eram mică îmi imaginam că mă nasc într-o altă țară. Și că acolo erau curcubee dimineața la micul dejun și viața era o delicată ce mă trata cu indulgență. Acum accept că am fost născută aici, pesemne cu un scop anume și mă mândresc că-s româncă. Și uneori aș vrea să pot să intr-un creierele oamenilor să-i fac să realizeze că, deși suntem nație dată dracului, avem în noi miezul bunătății, avem în noi un ceva ca o lumină. Doar că suntem în beznă de câțiva ani și parcă suntem o turmă derutată.

Mi-am promis că voi încerca să fac ceva aici, în România. O bună perioadă de timp. Iar dacă aici nu o să reușesc, eu fiind un om care muncește și luptă aprig, atunci o să plec în căutarea unui loc al meu. În altă parte, deși știu că voi fi ruptă-n sinele meu că-mi las în urmă pământul ăsta atât de drag mie. Mă rup de rădăcinile mele și pornesc fiica ploii. Poate undeva, în altă țară, îmi găsesc un sens.

Până atunci, însă. Caut un scop aici și îi aștept cu drag și dor pe cei plecați.

Și un film mai vechi

Foto