Am stat 20 de ore pe set și nu știu cum să numesc oboseala asta. O senzație de epuizare plăcută. Peste câteva ore mă trezesc și-o iau de la capăt. Și tot așa.
Aveam multe gânduri venite dintr-o minte ostenită, dar m-a copleșit răsăritul și le-am uitat. Unul singur mi-a rămas: muncesc de la 17 ani, dar setea asta n-am mai trăit-o.
Pe mine dezamăgirile mă lovesc în măduva sufletului. De aia sunt cumva schiloadă. Și chiar dacă-s experimentată la capitolul ăsta, încă nu m-am dezobișnuit să nu le mai iau în plex. Poate-s eu prea intensă când mă leg de oameni sau poate sunt ei prea lași să mă iubească pur și simplu. Așa cum sunt, atât cât pot să dau.
Am o perioadă plină, plină de tot. Și mă bucur de ea cu dureri crâncene de călcâie și de picioare. Parcă a venit primăvara și-n cariera mea și urc pe-o pantă abruptă și periculoasă, dar sunt fan adrenalină așa că nu mă plâng. Îmi pare rău că nu pot să le fac pe toate, atât.
Mi-a obosit mâna în căutări disperate. Și corpul e leneș.
hugslovepeace
(bună dimineața lume!)
>.<
No Comments