Ți-am zis că-s epuizată emoțional. Te rog să nu dai cu mine de pământ. Nu azi.

Te uiți la mine cu figura serioasă și-mi spui să învăț dracului o dată că a fi singur nu e un lucru rău. Ba, să învăț să nu mai dau vina pe alții pentru necazurile mele. În cel mai rău caz e vina mea, dar să-mi amintesc că am făcut ce-am putut. Să merg mai departe. Mă uit la tine cu moaca bocită. Am mai bifat o etapă în prietenia asta, m-ai văzut plângând.

Și nu știu ce să zic. Mi se înnoadă cuvintele în gât. Undeva mai presus de emoție și de durere există o rațiune care mă presează să încetez. Există o maturitate care mă împinge să fiu măcar rezonabilă, să înțeleg că s-au dus toate, să accept că fiecare are drumul său. Și tac. Accept și tac. Și apoi poc! Explodează o durere fierbinte-n piept și simt că se va sfârși totul. Și că vine liniștea. Și o iau de la capăt cu boceala. Și tot așa.

Pare-se că terapia are/nu are efect. Cert e că sunt zilele alea în care nu vreau să mă dedic altora, ci doar mie și sfârșelii mele.

…

cumva nimeni nu e responsabil pentru destinul meu.
înțeleg asta.
doar că nu înțeleg altele.

…

mai. cel mai crunt mai de până azi.
dar cine le mai numără?

 

foto