Ţigara de după

Adevărul e că fumătorii înţeleg mai bine sensul ţigării de după…

Merg pe străzile pe care am umblat ani la rând şi mă simt străină. Derulez filmele mele. Cu oamenii mei. Trăiesc într-un cerc vrut izolat.

Îmi amintesc despre tata un picior inert atârnînd pe o masă metalică la iml. Şi mâinile reci legate ciudat la piept. Şi un coşciug greu pe care nu am avut voie să pun mâna conform tradiţiilor. Şi ochii albaştri superbi. Închişi pentru totdeauna. Ochi pe care i-am adorat şi urît deopotrivă. Tată, nu-ţi simt lipsa, dar te-aş fi vrut cumva aproape…

E ciudat cum păstrez anumite amintiri. Am trăit alături de nişte oameni cu care am mâncat din aceeaşi farfurie – vorbă de duh la noi – am băut din acelaşi pahar, am împărţit acelaşi cui şi o mulţime de intimităţi, oameni despre care nu-mi amintesc mai nimic. Ca şi cum n-au existat. Creierul meu selectează după bunul său plac, nu? Adică selectează după cum îi dictez eu sau subconştientul meu când are chef.

Merg bine pe două picioare. Auch! E o perioadă bună. Aşa că merită să profitaţi de energia evergreenească. Împarte vibe-uri bune.

Nu mai număr, dar aş putea aprecia în ani şi luni diverse durate de timp. Mă raportez la oameni mai presus de mine. Nu e corect, dar e uman. Nu lupt împotrivă. Nu mai lupt. Încrâncenarea provoacă riduri şi mie-mi place să mă agaţe puştii de 20 de ani. Mă fac să mă simt cumva. Altfel. Deşi sunt. Din start. Dar ne-am născut pe o planetă unde depindem de alţii.

Jos pălăria celor care se pot bucura de singurătăţi. Mie-mi plac, dar rar. În rest… vreau să fiu cu oameni. Şi vreau ca ei să vrea să fie cu mine.

Nu ştiu cu ce se mănâncă viaţa. Nu ştiu nici măcar dacă e comestibilă. Nu ştiu cum e cu relaţiile, cu iubirea, cu prietenia. Am dat chix la toate capitolele, dar sunt într-o reabilitare continuă. Caut. Neîncetat.

Obţin orice îmi doresc, trebuie doar să fac un scop din asta…

 Foto

HugsLovePeace-

>.<