Sunt unele momente, noaptea târziu sau dimineața când plutește soarele adormit pe cer și încă nu-i lumină, dar nu-i nici beznă, când am impresia că nimic, dar nimic n-o să ne salveze.
Și după câteva momente de groază, mă arunc resemnată în scenariul ăsta. Până la urmă nu toți trebuie să fim fericiți, nu toți trebuie să fim eroii cuiva, nu toți trebuie să răzbim. Există printre noi, oamenii care renunță, cei care acceptă lumea fără să se chinuie, cei care pleacă fără umbrelă și nu îi deranjează dacă vine ploaia.
Neluptătorii
Dar cine vrea să fie personajul al șaselea din poveste? Cine vrea să fie acolo în spate, pe rândul nouăsprezece, o siluetă abstractă într-o lume atât de plină de promisiuni și provocări? Cine vrea să fie verișorul ăla care e OK, care are o viață modestă (unii ar numi-o din invidie mediocră), care nu vrea mai mult, care nu se trezește noapte și-și dă pumni imaginari în cap? Cine vrea cu adevărat să fie sănătos emoțional, echilibrat? Cine vrea să fie MULȚUMIT?
Toți vrem să fim legende
Legenda spune că cu cât te zbați mai mult să faci, să găsești, să câștigi, cu atât ajungi mai extenuat la final. Cu cât ești mai dornic să demonstrezi cuiva că exiști, că meriți, că lupți, că nu ți-e frică, cu atât ți-e mai groază. Cu cât vezi și cunoști mai mult, cu atât realizezi cât de puțin ai. Și că ești insuficient pentru lumea asta.
Vreau liniște. Și vreau să mă pot bucura de ea.
Cu bine,
Evergreen
No Comments