Turn off the light

… and shut the fuck up!

Nu e paradoxal cum ne punem speranțele în cei de lângă noi și nu în noi înșine? Cum le punem lor poverile neajunsurilor noastre? Cum avem tendința să credem că singuri nu putem, ci doar ajutați de alții? Dar cum s-o facă ei când habar nu au?

Cea mai mare temere a mea nu este să fiu singură, ci să fiu înconjurată de oameni ipocriți.
Să nu aleg greșit.
Să nu fiu aleasă greșit.

Nu știu de ce mi-e mai ușor să mă arunc în brațele cuiva, crezând cu tărie că acea persoană mă poate salva. O, da, în mine zace o mică drama queen, dar partea mea rațională realizează că vindecare nu vine din alții. Și atunci? Atunci rămân suspendată în propriile presupuneri despre cum ar fi la nivel de teorie. Rămân cu valorile culese și asumate. Rămân cu raportarea mea la univers, societate, legi absurde, oameni. Care-s în van. Care nu mă fac pe mine mai mult sau mai puțin om.

Am intrat într-un sictir de toată frumusețea care cere de la sine izolarea. Mă înspăimântă oamenii prin puterea lor de a mă răni. Foarte ușor. Mă înspăimântă că slăbiciunea mea există și poate fi jonglată și folosită de alții. Mă simt stingheră între pereții ridicați de mine. I-am decolorat încet și sigur. Au devenit prea transparenți pentru o lume prea ascunsă. Am devenit prea accesibilă și cu sufletul întins aiurea pe feliile altora. Să se înfrupte nesătuii.

Nu mai pot și nu mă mai dezamăgește asta. Nu există pastile de motivare, elan, voință, entuziasm. Dacă ar exista, aș fi cel mai fericit cumpărător. Nu mai pot că-s om cu defecte, temeri și frustrări. Că mă izbesc în treacăt de alți oameni cărora le permit să mă calce pe gât din teama de a nu-i pierde sau din dorința de a nu-i dezamăgi.

Mi-ar plăcea să fiu în zona aia de om psihopat care nu dă doi lei pe nimeni. Care se poate urni singur. Care poate trăi singur. Care poate călca pe oricine pe gât fără nicio conștiință pătată. Care poate răni, dezamăgi, minți, ignora și care poate totodată dormi liniștit cu vise frumoase.

Sunt zile și zile. Ziua de azi a fost cu durere-n călcâi și nu m-am bucurat de asta. Pentru că ființa mea nu-mi permite. Nu știu cine e mai presus în mine. Emoția sau rațiunea.

Nu știu multe lucruri, dar mi s-a spus că-s sinusoidală ca om, deși par echilibrată.

E mișto. Oamenii mă cataloghează drept genul ăla… care nu. Mă uit la mine și realizez că nu pot fi inclusă în niciun gen. Și nu știu dacă asta e de bine sau de rău.

Sunt un om în esență bun și fericit.  Și uneori revoltat.
Doar că nu am pe nimeni să-mi amintească asta…

O iau de la capăt. Mâine.

Și-o să fiu pe culmi.

HugsLovePeace
>.<