Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Turn off the light

… and shut the fuck up!

Nu e paradoxal cum ne punem speranțele în cei de lângă noi și nu în noi înșine? Cum le punem lor poverile neajunsurilor noastre? Cum avem tendința să credem că singuri nu putem, ci doar ajutați de alții? Dar cum s-o facă ei când habar nu au?

Cea mai mare temere a mea nu este să fiu singură, ci să fiu înconjurată de oameni ipocriți.
Să nu aleg greșit.
Să nu fiu aleasă greșit.

Nu știu de ce mi-e mai ușor să mă arunc în brațele cuiva, crezând cu tărie că acea persoană mă poate salva. O, da, în mine zace o mică drama queen, dar partea mea rațională realizează că vindecare nu vine din alții. Și atunci? Atunci rămân suspendată în propriile presupuneri despre cum ar fi la nivel de teorie. Rămân cu valorile culese și asumate. Rămân cu raportarea mea la univers, societate, legi absurde, oameni. Care-s în van. Care nu mă fac pe mine mai mult sau mai puțin om.

Am intrat într-un sictir de toată frumusețea care cere de la sine izolarea. Mă înspăimântă oamenii prin puterea lor de a mă răni. Foarte ușor. Mă înspăimântă că slăbiciunea mea există și poate fi jonglată și folosită de alții. Mă simt stingheră între pereții ridicați de mine. I-am decolorat încet și sigur. Au devenit prea transparenți pentru o lume prea ascunsă. Am devenit prea accesibilă și cu sufletul întins aiurea pe feliile altora. Să se înfrupte nesătuii.

Nu mai pot și nu mă mai dezamăgește asta. Nu există pastile de motivare, elan, voință, entuziasm. Dacă ar exista, aș fi cel mai fericit cumpărător. Nu mai pot că-s om cu defecte, temeri și frustrări. Că mă izbesc în treacăt de alți oameni cărora le permit să mă calce pe gât din teama de a nu-i pierde sau din dorința de a nu-i dezamăgi.

Mi-ar plăcea să fiu în zona aia de om psihopat care nu dă doi lei pe nimeni. Care se poate urni singur. Care poate trăi singur. Care poate călca pe oricine pe gât fără nicio conștiință pătată. Care poate răni, dezamăgi, minți, ignora și care poate totodată dormi liniștit cu vise frumoase.

Sunt zile și zile. Ziua de azi a fost cu durere-n călcâi și nu m-am bucurat de asta. Pentru că ființa mea nu-mi permite. Nu știu cine e mai presus în mine. Emoția sau rațiunea.

Nu știu multe lucruri, dar mi s-a spus că-s sinusoidală ca om, deși par echilibrată.

E mișto. Oamenii mă cataloghează drept genul ăla… care nu. Mă uit la mine și realizez că nu pot fi inclusă în niciun gen. Și nu știu dacă asta e de bine sau de rău.

Sunt un om în esență bun și fericit.  Și uneori revoltat.
Doar că nu am pe nimeni să-mi amintească asta…

O iau de la capăt. Mâine.

Și-o să fiu pe culmi.

HugsLovePeace
>.<

 

You Might Also Like

6 Comments

  • Reply
    Evergreen
    19 September, 2011 at 6:32 pm

    Păi ieșim…

  • Reply
    Iunia
    19 September, 2011 at 6:05 pm

    Cred că am avea ce vorbi la o cafea, mai ales că mi s-a spus că intru repede în graţiile omului.
    :)

  • Reply
    Evergreen
    19 September, 2011 at 5:55 pm

    Cred că cea mai bună soluție e să pornești de la premisa că e om și că a dezamăgi există în natura sa. E aproape imposibil să ai aceleași percepții cu alt om. Se întâmplă uneori să nu ai cu tine…

    Nu știu dacă e neapărat de salvare. Habar nu am despre ce e vorba. Probabil că e bine să nu-i pui undeva sus, dar nici să-i cobori. Ci să fii cât poți de obiectivă… dar să nu-ți inflențeze emoțiile. E foarte complicat așa că lasă-te cu valul.

    Înveți să nu le mai încasezi așa tare

  • Reply
    Iunia
    19 September, 2011 at 5:52 pm

    Nu cred că mă deranjează faptul că ai vorbit cu un psiholog. Nu-mi plac psihologii pe bune. Se ascund după cărţi mulţi din ei. Culmea e că voiam să urmez facultatea de psihologie pe la sfârşit de a 8-a. Mie mi se pare mult de atunci, deşi poate nu e chiar atât de mult.
    Voiam să spun ceva, dar suna ipocrit între urechile mele, deşi mi s-a mai repetat asta, aşa că mai bine nu. Cică e bine să te detaşezi emoţional de unele chestii. Şi ce te mai faci când un prieten te dezamăgeşte, chit că e din cauza ta şi a aşteptărilor tale? Cine te mai salvează de tine?

  • Reply
    Evergreen
    19 September, 2011 at 5:24 pm

    17… ce frumos sună. Încerci să te ții departe, dar nu ăsta e răspunsul. O știm cu toții. Ele vin, oricât le-am fenta. Cred că cel mai bine e să învățăm cum să le luăm ca atare și să nu ne afecteze pe termen lung. Și iată-mă cum am vorbit ca un psiholog

    pffff

  • Reply
    Iunia
    19 September, 2011 at 4:53 pm

    Ştii, parcă mă citesc pe mine… Doar că eu nu scriu la modul acesta prea des despre durerile mele, dezamăgirile mele. Încerc să mă ţin departe de dezamăgiri de pe acum, nemaicrezând orbeşte în multe. Şi e trist. Am doar 17 ani şi îmi creez scuturi de apărare de pe acum. Mă înconjor de ziduri impenetrabile… E aiurea.
    Ideea era că ai trecut cumva prin mine.
    Trist…

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.