Twin Peaks şi cum oamenii erau mai deştepţi

Mă uit la Twin Peaks şi sunt absolut fascinată de serialul acesta. Îmi amintesc frânturi din el (mai ales cadrul cu Laura Palmer în pungă), dar nu întreaga poveste. Mi-a rămas doar starea de Twin Peaks pe care cred că am simţit-o cu toţii acum o vreme. Şi muzica aia halucinantă.

David Lynch şi cu mine nu rezonăm. Mulholland Drive a fost o provocare pentru mine şi de fiecare dată (3 ori) am văzut primele 20 de minute. Şi atât.

Aici e o altă poveste, deşi câteodată mi se pare ridicol şi tras de păr (cu tot cu lipsa de racord şi problemele de sharf) mă intrigă totul. Nebunia personajelor, misterul din atmosferă şi toate femeile din filmul ăla plus lipsa de real care parcă mai cu patos mă atrage. Când te uiţi la Lynch ştii clar că te uiţi la o convenţie cinematografică.

Acum e acum. Nu-i aşa că părinţii noştri erau oameni inteligenţi de se puteau uita la Twin Peaks? Nu e un film accesibil oricui, dar ei atunci (înapoi în 90) se uitau cu aceeaşi curiozitate cu care mă uit eu acum, doar că eu am avut libertate 20 de ani şi ei nu.

Îmi amintesc de Decalogul lui Kieslowski pe care l-au difuzat la tv în Polonia începând cu 1989 şi vă spun sincer că îi invidiam pentru deschiderea lor spre filme seriale de artă şi mă enervau ai noştri că preferau porcării ca familia Bundy (la care m-am uitat şi eu cu drag ani la rând).

Dar iată că judecata mea a fost greşită şi românii erau mai inteligenţi înainte şi mai deschişi spre artă, poate şi setea de după perioada comunistă. Acum dacă ar vrea să difuzeze la tv un astfel de serial nu cred că ar avea succes pentru că ne-am obişnuit cu seriale light şi poveşti uşor digerabile.

Era aşa o constatare.
Sunt rază de soare, azi.

Foto