Umbrela cu fluturi or not another drama note

…plimbată prin atâtea ploi… s-a zvântat atârnată în cuier.

Visez la o pereche de cizme roșii. Din cauciuc. Pe care să le asortez cu părul și ochelarii de soare. Și poate cu buzele. Și să plouă. O ploaie măruntă și caldă. Și să alerg desculță pe bulevard, cu cizmele-n mâini. Să alerg spre cineva și acel cineva să mă aștepte la colț, în picioarele goale. Și să nu fie nimic ciudat în asta. Să-i sărut ochii verzi și el să-mi sărute mâna dreaptă.

Se întâmplă așa: când orbești și te umpli de răni și suferi ca un câine bătut de soartă, oameni mișto vin spre tine. Tu nu-i vezi că ești în lumea ta plină de angoase. Oamenii aceia te așteaptă cu răbdare, pentru că au avut puterea ca-n întunericul tău să vadă o rază de lumină. Oamenii ăia pot fi departe fizic (Stockholm, de pildă) sau foarte aproape, efectul e același. Ei întind brațele și tu le apuci în disperare. Te ridici cătinel. Te făcusei una cu asfaltul și era chiar bine acolo jos. Era o siguranță bolnavă a omului victimă a propriei condiții.

S-a întâmplat așa: am părăsit și am fost părăsită de mulți oameni de-a lungul vremii. N-am vrut să cred că e normal, ci m-am încăpățânat să cred că vom exista pentru totdeauna. M-am tot întors crezând că de data asta vom funcționa. Adevărul mi-a secerat picioarele. Nu se întâmplă așa, se sting sentimentele, oamenii merg în alte direcții și pur și simplu nu se mai iubesc și nu mai au ce să-și spună. Dar vin alții și alții și alții. Și da, nu te mai legi ca la 18 ani când lumea ți-e la degetul mic, dar te legi și e tot ce contează. 
E vorba tot de o siguranță, dar aceea a omului care aparține.

Visez că plec la mare. E soare și frumos. Mă urc în tren și las în urmă urbele. Urbele pe care-l iubesc, dar de care mă satur câteodată. La mare nu mă așteaptă nimic, dar e atât de bine… La mare nu apar prinții, iubirile, berile pe ochi frumoși, nu se șterg amintirile, nu se vindecă rănile. La mare se trăiește o emoție-lumină și se pune nisip în bocanci.

Am stat la baza traseului și m-am mirat de infinitul drumului. M-am resemnat. Am admirat norii, timpul, verdele. M-am mințit că nu regret și că-s fată de crai și pot să spintec zmeii. M-am scormonit și m-am analizat până mi-a dat sângele. Am vrut să curăț tot ce e rău și să las numai fluturii să zboare. N-am cum pentru că nu pot exista doar în lumină.

Am trasat punctul de pornire. Poate al miilea punct de până acum. Mi-am pus floare-n păr, rucsacul cu flori în cârcă, umbrela cu fluturi în el, căștile în urechi și-am pornit.
Tot ce pot declara e că e bine și că zâmbesc.

Ah, vă iubesc mult și vă mulțumesc și mai mult, pe voi ăia care ați stat lângă mine și care câteodată mi-ați spus câte o vorbă de duh sau mi-ați amintit că există viață și mai departe. Nu știu cât a însemnat pentru voi, dar pentru mine a contat enorm.

Azi e ziua mea! E ziua celor care nu au nume de Sfinți (ai căror părinți i-au presfințit pe frați cu două).

HugsLovePeace
>.<

Foto