Un an de la nunta galactica

Ne-am cunoscut pe Tinder pe 9 noiembrie 2014

Pe 1 decembrie (neoficial) incepea ceea ce urma sa fie o prietenie frumoasa si-o iubire cum n-am mai trait.

Pe 29 iulie 2015 (dupa 7 luni) m-a cerut in casatorie la cinema Union. Nu stiu cum sa va marturisesc, dar nu cred ca ar fi putut sa existe o cerere mai potrivita decat asta. Inainte sa-mi spuna numele mi-a stat inima o secunda. Ii recunoscusem chipul sub masca. Era o senzatie familiara, dar inexplicabila. Este cea mai interesanta si ciudata experienta pentru ca n-o pot exprima in cuvinte. Si stim cu totii ca am cuvintele la mine.

Si azi imi dau seama ca treaba cu masca e super misto. Metaforica si poetica. Awww. Ne dam mastile jos si ne petrecem restul vietii impreuna? Facem. Stiu, nu s-a gandit nimeni atunci, nici eu pana fix in acest moment cand am revazut cadrul.

Pe 1 aprilie 2016 ne-am cununat civil. Intr-o vineri mohorata. N-am mai avut rabdare si-am facut-o in UK. A fost intim si frumos si n-as da ziua aia pentru nimic in lume. A fost cum nu este in Bucuresti. Am avut timp, nu ne-a grabit nimeni, nu ne-a inghesuit niciun fotograf sau acordeonist neinvitat. Ne-am spus lucruri, dar nu-mi amintesc ca aveam gandurile vraiste si foarte multe emotii,  ne-am pus verighete si iar nu-mi amintesc ca eram ametita. Am stat la imbratisat, semnat, poze si nimeni nu ne-a dat afara din sala pentru ca alt cuplu cu alai astepta la usa. Frumos si civilizat.

Pe 29 iulie 2016, intr-o vineri, total anapoda, am facut si nunta. Cateodata ma gandesc ca puteam astepta, dar nu am avut rabdare. Asa am fost noi. Cumva am stiut de la inceput ca astia suntem si astia vrem sa ramanem atata timp cat ne iubim si ne respectam.

Petrecerea galactica a avut loc in padure. La margine de piscina. N-am vrut nunta, nunta, ci dezmat. N-am vrut constrangeri, obligatii, reguli stricte, intampinat la usa, muzica pe venirea pestelui. Nu cred ca am avut peste. Nu-mi amintesc.

Am vrut sa fie ca noi. Sa fie magic, sa fie cu veselie, sa fie amuzant si sa fie cu cei mai misto invitati. Am vrut sa avem langa noi oameni cu care am impartit cel putin un moment bun, oameni dragi care se bucura sincer pentru ce ni se intampla. Si asa a fost. A fost cea mai frumoasa si scurta petrecere de casatorie la care am fost, dar si cu cele mai multe emotii. Daca as da timpul inapoi as mai schimba lucruri si as incepe mai devreme, sa am timp sa stau mai mult cu ai mei. Dar nu am cum. Asa ca ma bucur de tot ce a fost, fara niciun regret.

Ne-am pus pe descoperit lumea. Interioara si exterioara. 

Azi suntem mai impreuna ca niciodata. Ultimul an a fost minunat, dar si cumplit de greu. Ne-am format ca familie. In doi. La distanta de tot ce cunosteam noi ca fiind firesc. Ne-am descoperit, ne-am dat cu fundul de pamant, ne-a fost rau, dar ne-a fost si bine. Am pus bazele relatiei, ceea ce se intampla de obicei inainte de nunta. Dar noi nu prea suntem cu regulile asa ca am inceput invers.

Ne-am spus lucruri neplacute si grele, ne-am confesat despre frici si angoase, ne-am plimbat pe strazi de ne-am batatorit talpile. Am fost onesti, chiar daca ne-am ranit. Ne-am speriat ca s-ar putea sa nu ne iasa si ca poate nu suntem chiar atat de smecheri pe cat ne imaginam. Dar cu cat a fost mai greu atunci, cu atat este mai sigur si mai bine acum.

Ne-am facut sa radem, ne-am format un limbaj propriu, un mecanism al nostru. Suntem in bula andreileontii si (inca) ne place… pentru ca inca mai simtim fluturi in stomac atunci cand ne vedem (da, dupa munca, da stiu… eewwwww). Suntem noi doi si lumea si este o senzatie foarte placuta. Sa pui capul pe cineva si sa stii ca orice ar fi, te va iubi pentru cine stie ca esti, chiar daca n-ai dat cel mai bun randament in ziua aia.

Dar cred ca pe langa toate experientele de cuplu-familie-prieteni-oameniresponsabilicasatoriti, faptul ca suntem cei mai buni parteneri de calatorie este fundamentul acestei relatii. De cand suntem impreuna am vizitat o gramada de locuri si am trait o multime de experiente noi. Andrei s-a apucat de fotografie, sa adunam cat mai multe amintiri, iar eu visez sa ma descopere cineva pe Instagram si sa-mi ofere un job de “calator profesionist”.

Am plecat in prima noastra calatorie, in Barcelona, cu bani numarati si cu gandul ca mancam paine cu unt la intoarcere. Eu eram somera. A fost grozav! Am descoperit ca suntem pe acelasi film in ceea ce priveste calatoriile.

Si desi promitem des ca ne potolim, ca ne apucam sa economisim sa ne luam o casa, sa ne asezam si noi undeva, acum suntem in Dublin. Probabil ploua (am scris postarea asta inainte). Dar nu ne-a oprit ploaia niciodata si n-o sa ne opreasca nici acum. Ba cred ca am inceput sa ne obisnuim cu ea dupa atatea zile mohorate. Si desi spunem ca devenim responsabili, nu cred c-o sa ne potolim prea curand. Si tot cu banii numarati si paine cu unt o sa trait. Dar cred ca asta e farmecul casniciei, sa nu fie totul fixat ca la carte, ci sa lasam loc surprizelor.

***

Sper ca indiferent ce greutati apar sau le facem noi sa apara, sa avem capacitatea, rabdarea si iubirea necesare sa le depasim. Sa fim buni unul cu celalalt, sa ne iertam atunci cand o dam de gard, sa ne oferim afectiune si intelegere si sa nu uitam ca ne-am prins de mana si ne-am promis ca ramanem asa, atata timp cat suntem potriviti unul pentru celalalt.

Andrei este un om minunat! Este bun cu mine, cald si bland. Este nobil. Ma asculta, ma iarta si ma face sa rad atunci cand sunt trista. Ma tine in brate cand ma simt a nimanui si ma ridica in slavi atunci cand sunt la pamant. Andrei este omul meu si de cand ma stiu am tanjit sa apara. Sunt norocoasa si mandra ca exist in viata lui!

Cu iubire,
Evergreen