Unatc, master în regie și alte dezamăgiri

Paradoxul face că după ce dăm noroc cu moartea ne simțim în viață și ne bucurăm sincer de sentimentul ăsta. Dar e trecătoare starea și vom simți asta data viitoare când moartea ne va da târcoale.

Sunt anul III la regie de film la unatc și-mi amintesc și acum perioada admiterii. Nu știam ce vreau să fac cu viața mea, nu știam cu ce se mănâncă regia și nici nu aveam cultură cinematografică. M-a luat prin surprindere totul într-una din cele mai crunte perioade din viață, depresii și atacuri de panică și alte stări nevrotice.

Am intrat.Fără pile. Fără mult timp de studiu. Doar cu ce am prins la cursurile de pregătire. Când am mers la primul curs nu m-am gândit mai departe, dar creștea o speranță în mine, mai ales că-s o fire ambițioasă. Și a început să-mi placă. Am început să prind curaj și să devin o figură printre colegii mei.

Îmi amintesc că mi-era rușine că nu știam cum se scrie Wajda, dar am căutat și învățat. În câteva luni am văzute zeci de filme, am citit o groază de cărți și am studiat istoria vizuală a artei. La grămadă. Aveam un terci în cap, dar m-a scos prezența de spirit. Să zicem…

Nu știu când au trecut anii, dar abia acum m-am dezmeticit. Peste câteva luni termin școala asta de arte și meserii. Și nu am nimic de pus la portofoliu, nu mă știe lumea din festivaluri și nici nu-s vreo figură cu părinți șmecheri. Deci nu știu ce-o să fac. Poate filmele din anul III o să mă ajute mai departe, majoritatea regizorilor cam pe acum au reușit să scoată ceva bun, valabil, curajos și sincer. Numai că ei au mai avut un an la dispoziție în care să se maturizeze vocațional, eu nu-l mai am. A doua facultate, dar degeaba.

Puteți spune că pot da la master. O, da. Sunt 3 locuri și mulți studenți din generațiile anterioare. Sunt 3 locuri și mult mai mulți favoriți, iar eu nu mă număr printre ei. Mi s-a spus clar și răspicat că nu intru, dar pot încerca pentru experiență. Nu am nevoie de o astfel de experiență, examenele de admitere în unatc sunt stupide, candidatul este intimidat, jignit de parcă ar veni să se angajeze la abator. Și nimeni nu face nimic în privința asta.

E dezamăgitor mai ales că vorbim de o școală de arte. Știam deja legendele, dar realitatea le depășește. Uneori mă înfurii că mă simt neputincioasă în fața unui sistem defect. Mă înfurii că asta ne ține pe loc, ne îngrădește spiritul liber, ne leagă de mâini și de suflete și ne aruncă în televiziuni să regizăm noră pentru mama.  Mă enervez când văd profesorii sictiriți, acri, adormind în timpul examenelor. Mă scoate din sărite când văd cum nepotismul e în floare și închidem ochii. Așa… că e mai bine așa…

Unatc-ul a ratat mulți regizori mari. De ce? E oarbă. O școală oarbă, cu oamenii betegi spiritual care nu au ce să caute în fața unor studenți entuziaști. Cine mai vrea arte, dacă nu ăștia idealiști?  Admiterea e irelevantă, atât în facultate, cât și la master. Că nu intră mereu cei care merită, ci cei care-s mai prietenoși.

Trăim într-o lume absurdă. Nedreaptă. Probabil că asta se întâmplă și-n afara granițelor, dar măcar acolo se fae mai multă practică și au o deschidere mai mare spre internațional. Aici murim îngropați între niște pereți albi și sufocați de lipsa acută de creativitate.

Mi-am acordat 3 ani. O să dau și la master. N-o să intru, probabil. O să muncesc pe rupte. O să trag linie după 3 ani. Dacă suntem tot pe moarte prefer să nu mai resuscitez sistemul și să plec. Unde? Nu știu. Poate până atunci apare o țară mega mișto în care viața contează, oamenii contează.