unde nu e nici întristare şi nici suspin

Noaptea şi dimineaţa mă sperie,  încă. Mă trezesc cu “unde nu e nici întristare şi nici suspin” în timpan şi adorm cu imagini pe retină. Despre tata nu pot vorbi şi nu ştiu dacă am să pot vreodată. A fost cel mai frumos bărbat pe care l-am cunoscut şi omul pe care l-am adorat şi urît în acelaşi timp, adolescentă fiind fără să înţeleg demersurile vieţii. Povestea e lungă, dar finalul îl ştim cu toţii. Ce mai contează conţinutul? Contează că acum trece vămile şi că peste 40 de zile va fi acolo unde se spune că e verde. Vreau să cred asta. Nu pentru mine, cît pentru el pentru că îl înspăimînta moartea.

Nu sunt revoltată pentru că destinul cerea asta, dar cîteodată mă ia cu indignare şi gol în stomac. Strig 48! Atît a reuşit să trăiască. Mă ia cu durere în piept mai ales cînd se desfăşoară în faţa ochilor momentul aşezării în mormînt. Cred că ăla este cel mai crunt moment din întregul ritual. Deşi sună ciudat totul a mers minunat. Şi parcă Dumnezeu l-a iubit la nebunie pe tata pentru că a primit un rămas bun frumos… cu mulţi oameni care i-au fost alături, cu patru preoţi, cu multe flori şi cu multă lumină.

Nu e nimic mai teribil decît moartea. Nimic!

Acum mă îndrept. Am avut lîngă mine o mulţime de oameni: prieteni, amici, rude şi familie fără de care nu aş fi putut merge mai departe. Am primit fiecare gînd şi este adevărat cînd se spune că primeşti o putere de undeva de sus. Nu  mai este nevoie să repet că am nişte prieteni minunaţi care au fost lîngă mine de la morgă şi pînă la groapă şi care nu m-au lăsat un moment să pic.

Ce să mai spun de voi? Că m-a atins fiecare cuvînt şi că nu m-am aşteptat vreodată să fiu aşa de îndrăgită? Că am rămas mută de uimire şi că am zîmbit?  Că am spus tuturor de voi?

Tragismul zilelor care se scurg este că aud de foarte multe morţi: de la celebrităţi (Ion Dolănescu) şi pînă la oameni simpli. În zi cu tata la spitalul unde era internat au murit încă 8 persoane, dar el era cel mai tînăr… iar miercuri am văzut încă 4 înmormîntări în cimitir. Şi cine stă să le numere?

Acum cînd trăiesc sentimentul sfîrşitului conştientizez valoarea vieţii. Şi sper să nu mai fie nevoie de o altă tragedie pentru a nu uita.

Mulţumesc pentru tot şi să ştiţi că sunteţi nişte oameni minunaţi!

Încerc să iau viaţa de unde am lăsat-o. Încet. Cătinel. La fel de nebună, dar cu mai multă băgare de seamă.

Sunt bine! Mulţumesc!