Unde se duce timpul cand pleaca?

Azi numar 7 ani de cand mi-a sunat telefonul si la capatul celalalt al firului am auzit vocea sora-mii care-mi spunea ca tata a murit.
Eram in cinema.

De atunci si pana astazi am avut in continuare o relatie cu un om pe care fizic nu-l mai aveam. Desi nici inainte nu era prezent, macar atunci puteam sa-i urlu in fata ce ma durea. Sau puteam sa asociez o imagine cu sentimentele mele. Dupa ce s-a dus am ramas cu senzatia mainii sale reci, pe care am atins-o cat era in cosciug. Apoi a disparut si aia. Cand inchid ochii nu-l pot vedea intr-o anumita ipostaza sau intr-un anumit moment, am doar bucatele mici cu chipul lui, cu ochii, cu camasa albastra, cu zambetul. Si ma ia groaza ca nu-mi mai amintesc vocea. Poate daca as auzi-o as recunoaste-o, dar au trecut 7 ani de atunci. Dar imi amintesc sunetul lantului pe care-l purta la gat.

Nu vreau sa fac un elogiu dureros pentru ca tata nu a fost nici erou, nici martir. A fost tata.
Si dupa 7 ani in care mi-am luat timp sa-l iert, sa-l inteleg, sa-l accept, am ramas cu iubirea.

N-o sa pot explica niciodata ce simte un om cand pierde pe cineva. Simti durere crunta cand pierzi pe cineva dintr-o relatie, dar cand pierzi pe cineva pe care nu-l mai vezi niciodata… e inexplicabil. Si totusi, avem in noi resursele necesare sa depasim o asemenea suferinta, sa devenim una cu ea, s-o acceptam si apoi sa ne eliberam. Avem o capacitate speciala de a supravietui oricarei dureri. Si de a trai mai departe pana la sfarsitul zilelor noastre pamantesti si poate dupa…

Din pacate pentru tata nu am putut crea o poveste magica. Nu simt ca este cavalerul meu invizibil pe care sa ma pot baza. Am avut intodeauna impresia ca a cunoscut o bucata superficiala din mine, aia care voia sa ii fie mereu pe plac. Apoi cealalta care voia mereu sa-i atraga atentia facand mii si mii de tampenii. Dar nu conteaza. Ne leaga ceva mai presus de orice poveste magica sau cliseu adolescentin. El a contribuit la viata mea, el a facut ceva magic pentru mine.

Si asta ne leaga pe amandoi pentru totdeauna, in timpul asta si alt timp.
Nu voi inceta sa te iubesc, vreodata…

***

Unde se duce timpul cand pleaca?
L-am cuantificat noi oamenii pentru repere, dar el unde se duce?
Probabil nu pleaca nicaieri. Orele, minutele si secundele se depun pe noi. Se vad pe corp, se vad in par, se vad in privire. Timpul devine experientele noastre, devine noi. Poate asa mi-e mai usor sa-l las sa “plece”.