Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Unii dintre noi se nasc în familii fericite

Când l-am văzut pe tatăl miresei cum dansează mândru cu ea, cum îi sărută mâna, cum zâmbește fiecărui om prezent… am simțit cum mi se golesc venele. Cum mi se încarcă privirea. Cum am un vid în stomac.

Mă întreabă cineva: bănuiesc că și tu ai o afinitate pentru tatăl tău, nu? așa-s fetele.
Dau din cap a da. Aș fi vrut să-i zic că l-am adorat și urît cu toată ființa mea, dar  n-ar fi avut sens. În pântecul ei dansa o ființă care probabil va avea și ea o afinitate pentru tatăl ei.

Nu mă mai imaginez în rochia albă. Dar probabil se va întâmpla și asta. Și atunci probabil că dj-ul o să facă o gafă și-o să-mi zică să ies să dansez cu tata. Și mie o să mi se golească iar venele. Pentru că undeva în sufletul meu aș fi vrut să mă fi născut și eu într-o familie unită, fericită. Să fi avut și eu părinții-prieteni. Să-mi ofere siguranța iubirii, căminului. Să știu că sunt cu mine indiferent de drumul ales. Să mergem la film. Să râdem. Să ieșim cu biclele. Să fim bine. Să întâmpinăm greutățile împreună și nu separat. Să nu ne înrăim. Să nu ne supărăm aiurea.  O familie normală.

Dar se spune că fiecare copil își alege familia. Și probabil am avut un motiv pentru care am ales-o pe asta. Pentru că mai presus de ce nu am, mă bucur de ce am. Și indiferent că tata n-o să danseze cu mine, n-o să-și cunoască nepoții, n-o să îmbătrânească pe pământ… știu că el a fost tatăl perfect.

 

Foto 

 

 

 

You Might Also Like

5 Comments

  • Reply
    Toyist Hribso
    17 September, 2012 at 8:44 pm

    Trist. Nici eu nu mai am ambii parinti, dar familia a fost ok. Fruntea sus.

  • Reply
    Bia
    16 September, 2012 at 10:02 am

    Nici eu nu l-am avut fizic pe tata langa mine cand am imbracat rochia aia alba… dar cu o seara inainte i-am facut o vizita in locul ala rece de il numim cimitir si l-am certat ca nu e acolo. A doua zi am fost foarte impacata cu mine si l-am simtit acolo in fiecare clipa care mi s-a parut fantastica… si am multe poze cu fata ridicata spre cer (nu mi-am dat seama de asta decat dupa ce am vazut şi revazut de zeci de ori pozele din acea zi)…

    • Reply
      Evergreen
      16 September, 2012 at 10:17 am

      Eu la cimitir nu merg :) Probabil ca o sa fie cu mine, nu stiu asta. Dar stiu sigur ca n-o sa danseze pe ring…

      • Reply
        Simone
        19 September, 2012 at 3:37 pm

        Destul de funny, dupa ce am citit randurile tale, ti-am verificat profilul sa vad daca nu cumva esti sora-mea, folosind un nick name, in definitiv nu stiu cu ce-si ocupa zilele.. se pare insa ca nu. Cred ca asta e o indicatie destul de puternica ref. la familii instrainate, care continua sa se instrainaze si mai mult in fata dificultatilor.. MI se intampla si mie, poate din cauza unui film, carti, date aniversare, sa-mi amintesc de mine acum 3 ani in urma, cand venind acasa sa-mi vizitez parintii, pe care nu-i mai vazusem de alti 1-2ani, am trait ultimele zile ale tatalui meu. A plecat intradevar destul de tanar, fara sa ma vada casatorita etc, insa cred ca a fost un motiv pentru care lucrurile s-au intamplat asa si mi s-au intamplat MIE, nu surorii mele, ori fratelui meu! Ce s-a accentuat in lunile care au urmat, au fost momentele de tacere, aproape ruptura, intre noi, cei ramasi, fiecare aglomerandu-si viata cu cat mai mult “zgomot” ca sa ascunda o durere neimpartasita, ori frustrare data de lipsa de comunicare dintre noi. Timpul a trecut, si incet am inceput sa..radem. Simplu, sa radem mai mult impreuna, lucru care a mirat initial, apoi am inceput sa vorbim despre lucruri neimportante, care erau inceputul unei relatii intre noi, mai mult decat nimic. O sa mai dureze inca ceva timp pana “ajungem cu totii acasa” si invatam sa fim ca o familie..”normala”, sa vorbim deschis chiar despre disparitia tatalui nostru. Ce am retinut eu din toata experienta respectiva, este ca fiecare sufera, ca lucrurile ni se intampla dintr-un anume motiv noua si nu altcuiva, ca trebuie sa facem un efort sa ne cunoastem pe noi insine si sa mergem mai departe ..singuri intr-o lume mare, (fara sa parem doborati de faptul ca stim ca suntem mereu singuri), si cel mai important sa purtam pe cei dragi in suflet, ca si cum ar fi langa noi. Noi suntem crestini, nu credem ca mergand la cimitir rezolvam ceva, tatal nostru a fost si spirit (partea cea mai importanta), care traieste prin noi, asa ca fara ca el sa danseze cu mine in “ziua cea mare”, o sa ma bucur eu de doua ori mai mult, ca si cum ar fi langa mine! Sunt convinsa ca parintii nostri si-au “terminat misiunea” in formarea noastra ani buni in urma: ca urmare, avem fundatiile solide, suntem sanatosi, echilibrati, atunci off we go in viata!! Sa auzim de bine!:)

      • Reply
        Bia
        20 September, 2012 at 6:22 am

        Nici eu nu merg foarte des la cimitir, acum, poate si pentru ca am plecat din orasul nostru. Dar de doua ori pe an tot merg, acum după 11 ani azi/maine… la inceput desigur mergeam destul de des… Ştiu ca e si spirit care traieste in mine, dar mai merg şi acolo unde i-am asezat trupul, cu flori, cu apa, cu pomana, cu mama…
        Nu, nu va dansa pe ring la fel ca toti ceilalti, dar va dansa in inima ta, va fi stilul lui mai excentric, iarta-l ;)

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.