Entitate diafană, nu mă mai bântui!
Stinge-te odată cu amurgul, dispari la răsărit, pierde-te printre valuri sau printre nori, numai lasă-mă! Mi-e teamă de tine, de pielea ta fină, de ochii tăi reci, de figura ta aproape mereu morocănoasă. Mi-e teamă de mâinile tale care le prind pe ale mele. Mi-e teamă de jocul tău, mi-e teamă de incapacitatea mea de a…
*** 13.06.
Îți mai amintești scrisorile de dragoste pe care le piteam în blugii tăi? Le scriam cu atâta dăruire că mi-era teamă să le împăturesc prea mult, ca nu cumva să-și piardă farmecul. N-am mai scris de multă vreme scrisori de dragoste, cu stiloul auriu, cu sinceritatea unei iubiri pe care n-o puneam la îndoială. Îți mai amintești frazele întortocheate, metaforice, dureros de dulci? Mireasma cu care te învăluiam și-ți promiteam nemurirea? Eu nu-mi mai amintesc decât nopțile când mă așezam la masa de lemn pe scaunul șubred care scârțâia ciudat și mâna tremurândă.
Tot ce-a rămas am aruncat. M-am transformat din colecționară în impasibilă.
Cred că una dintre cele mai frumoase nopți le-am petrecut alături de tine, pe plajă, în toamna aia. Ne era frig. Beam șampanie și dârdâiam ca proștii. Ne uitam la lună și la stele și la cer, ca-n filmele cu adolescenți îndrăgostiți peste fericirea cărora curge un generic pe rol. Peste noi a curs numai timpul și-au rămas momentele astea care și acum mă fac să tresar.
Am și acum fotografia cu picioarele încrucișate.
Ah, Doamne, revelionul ăla pe care mai mult l-am plâns. Mai știi? Că am rămas numai noi doi într-o casă goală? Că ne-am uitat la tv și am improvizat un pat pe podea? Că am ars o groază de lumânări, dar și o groază de lacrimi? Că la doișpe noaptea mâncam șaorma de la dristor? Că până la urmă n-a contat cu cine, unde sau cum am petrecut, ci faptul că am fost doar noi doi?
De câte ori trec pe acolo îmi amintesc de noaptea aia.
Te-am iubit, fraiere… Te-am iubit prostește din primul moment în care mi-ai zâmbit, dar părea totul din alt film. N-am avut niciodată curajul să sar cu tine. Degetele tale lungi în palmele mele, zâmbetul tău sincer, ochii tăi cuminți și frumoși… dacă aș fi fost romantică de-a dreptul i-aș fi asimilat cu smaraldul, dar nu-s. Ochii tăi verzi și mari în care mă puteam pierde. Și silueta aia pe care o pot recunoaște oricând și în cea mai adâncă beznă. Și nopțile-n care mi-ai fost pernă și iubit și amant și străin.
Îmi lipsești…
Am crezut că te iubesc. Acum mă uit în urmă și râd de mine. Pur și simplu. Nu te-am iubit nicio secundă, atinsesem pragul disperării și-al dezechilibrului. Iar tu n-ai fost nici pe departe capabil să mă prinzi. M-ai șutuit, dar probabil și eu aș fi făcut la fel. Problema n-a fost niciodată la tine, ci la mine. Te-am urcat rapid pe un piedestal și te-am intitulat eroul meu. Păcat. Ciudat. Se pare că și tu-ți căutai salvarea. Dar a fost frumos, într-un fel masochist. M-am răscolit până te-am stors cu totul. Și cu tine mi-au trecut toate. Deci ar trebui să-ți mulțumesc…
>.<
No Comments