Te trezești bine, dar simți că te râcâie ceva. Tușești zgomotos, poate-poate scapi. Te bați cu pumnul în piept și te dai vitează. Clătești gura cu apă mentolată de-ți ia mintea foc. Mai tușești o dată. Nu contează. Râcâiala aia e tot acolo.
Uzura continuă este o stare interioară pe care o porți cu tine indiferent de loc, zi sau stare emoțională. Te consumi până cazi lată. Uzura continuă nu are o rezolvare exterioară. Ori tăiești cu ea, ori te scapi de tot. În orice caz, lasă semne foarte adânci.
Dacă în unele situații te poți izola ca să te vindeci, sunt anumite situații în care viața e foarte încăpățânată și vrea să te învețe să trăiești așa. Cu râcâiala aia. Și orice ai face, oricât te-ai zgâi pe pereți, ești prinsă în cușca emoțiilor. Cineva te trage de mânecă – să înveți compromisul. Dar tu nu vrei, pentru că acel compromis înseamnă să te simți tu rău.
Există oamenii care vin și fac rău. Nu pentru că vor neapărat, dar pentru că nu te ascultă, nu te iubesc, nu te respectă. Îți fac rău, dar tu taci și le cauți scuze: eh, nu își recunosc sentimentele, eh, așa sunt ei, eh, poate e vina mea, eh hai să încercăm totuși să fim oameni… Dar nu contează nimic din ce faci tu, pentru că ei, de fapt, sunt răniți și dau în tine. Și se așteaptă să fii OK cu asta, să nu exagerezi, să zâmbești în continuare.
Dar nu zâmbești pentru că ți-a ajuns. pentru că oricât de răniți și abuzați sunt oamenii, ai și tu râca ta, emoțiile tale, fricile tale. nu zâmbești, nu mai faci frumos, te izolezi complet și speri că universul o să le dea minte să vadă mai departe de propriile convingeri.
Iar dacă universul a obosit cu râca asta, măcar timpul o să le rezolve pe toate. Pentru că tu ai renunțat să mai fii motorul relațiilor. Și e rândul celorlalți să dea.
Foto: Roxeverfilm
No Comments