Viața e întotdeauna aici, niciodată în altă parte

Dintre toate titlurile lui Milan Kundera, unul mi-a rămas mai întipărit în minte: ”Viața e în altă parte” și asta pentru că am rezonat extraordinar cu aceste cuvinte, cu dorul de ducă, cu tânjeală că altundeva, în altă viață, ar fi mai bine decât la mine. Nu știu de ce, de când îmi amintesc despre mine, am visat cu ochii deschiși la alte vieți, alte țări, alte povești. Ale mele nu erau niciodată suficiente sau ne-dureroase. Cumva, de când mă știu, existența mea s-a bazat pe o durere inexplicabilă, pe lungi povești despre iubiri neîmplinite în real, dar extraordinar de reconfortante în imaginar, pe scenarii și filme create pentru a anula ce simțeam aici. N-am avut niciodată o conexiune puternică cu mine din viața asta. Mă gândeam că universul a dat chix când m-a scăpat în lumea asta sau că din cauza lipsei mele de răbdare (un lucru știut de toată lumea) am făcut o prostie și m-am trezit aici.

Mi-au trebuit 30 de ani să mă uit în oglindă și să accept că exist aici.
Nu consider că i-am irosit, consider că am străbătut un lung drum anevoios spre mine. Am ajuns la un fel de pace cu totul, fără să mai încerc să explic până în detaliu de ce și pentru cine, ci pur și simplu să accept că asta nu am putut să controlez eu, n-a fost alegerea mea, că e o situație pe care o preiau și cu care trebuie să mă descurc. Mai e un drum până la recunonștință și la mirarea în fața miracolului vieții. Asta pentru că eu cred că e o povară și nu o bucurie și nu știu dacă mai am nevoie de încă 30 de ani să schimb macazul ăsta.

Dacă iau blogul ăsta din 2005 și-l citesc cu răbdare până astăzi, o să înțeleg mai multe… Îmi tot propun să fac asta, nu apuc niciodată. Nu știu de ce, poate pentru că o să-mi dau seama că eram toantă sau poate mi-e teamă să retrăiesc niște senzații din trecut. Blogul ăsta e singurul meu proiect longeviv, după viața mea. Toate celelalte s-au cam dus, ăsta a rămas. Anul viitor încep alt proiect, se numește căsătorie. Proiectul vieții mele, testul suprem al maturizării.

Am înțeles într-un final că oricât m-aș bate, viața mea e aici, niciodată în altă parte. Cu cât refuz s-o îndrăgesc, cu atât se încăpățânează să mă facă să o simt. Până la 30 de ani am trăit o mulțime de experiențe care să-și lase amprente în cine sunt eu azi: am pierdut oameni, am câștigat alții, am iubit și am luat-o în freză, am părăsit, am fost lașă, ticăloasă, vulnearbilă și câteodată rea. Am fost curajoasă, blândă, puternică și câteodată atât de bună, încât alții au profitat de asta. Și tot așa. Mi-a lipsit constanța și mi-a fost întodeauna frică de incapabilitatea mea de a fi statornică. Am zburdat mereu, din dramă în dramă, din job în job, din școală în școală…

Acum m-am așezat.
Am sperat toată viața să plec din țară și să încep ceva nou. Am plecat. Am înțeles că e nou doar o vreme, totul devine obișnuit apoi.
Am vrut să găsesc un om ca mine și să pornim la un drum onest împreună. Am găsit. Am înțeles că nu e ușor, dar atâta timp cât amândoi ne dorim același lucru, funcționăm.
Viața mea e acum aici. Nu e în România, nu e cu altcineva, nu e nici mai bună, nici mai rea. E fix așa cum am făcut-o să fie.

Se încheie un an plin. Și nu vreau să fiu nici în trecut, nici în viitor, ci fix în punctul ăsta. La mine-n living, scriind în blog.

Un 2016 cu bucurii, cu putere de a trece peste toate problemele, cu minte limpede pentru soluții, cu un pas mai aproape de noi înșine!
Pentru mine 2016 este poate, cel mai frumos, după 1990 când a apărut pe lume sora mea…
Este anul în care îmi asum responsabilitatea în văzul lumii că voi da tot ce se poate pentru a avea o căsnicie infinită… pam pam!

Fotografie: Barcelona, 2015