Viața la liber versus fă-ți un plan

Citesc în fiecare zi titluri care-mi spun că dacă citesc articolul ăla nu numai că o să înțeleg perfect ce mi se întâmplă în viață, dar ca prin miracol, o să găsesc în mine resursele care vor schimba profund tabieturile, gândirea, mentalitatea, valorile, alegerile și altele… și mă vor transforma într-o persoană de nota 10. Exact ca la noi la școală, când, ca prin minune, un elev de 12 ani trebuie să învețe de 10 la toate materiile, chiar dacă vorbim de chimie, română, matematică sau sport. Ca să aibă media 10 și să ia coroniță. De mici suntem obligați să excelăm în toate ca să fim recompensați la final de către societate, conform cu o scară de valori agreată de niște oameni.

Anywayz.

Ideea e că nu știu cum să mă poziționez între a avea un plan și a lăsa lucrurile să vină.

Mi se pare că sunt un om destul de rătăcit, din anumite puncte de vedere. Deși sunt control freak și sunt omul cu organizarea și cu planul, mă enervează rutina și mi-e frică de mor de lucrurile cotidiene pe care ajungem să le bifăm în fiecare zi, din inerție. Dar, cum să vă zic, iubesc tabieturile mele și deși mă adaptez repede, mă indispun schimbările. Spune asta un om care în ultimele șase luni s-a mutat în altă țară și în patru a schimbat două orașe. Mnoh, îmi plac și provocările.

Ideea e că sunt unii oameni care își stabilesc obiective și scopuri și trasee, mai ales alea carieristice, dar și pe cele emoționale și știu exact unde vor să fie la 33 de ani, câți copii, câte credite și câte țări să fi vizitat. Și-mi plac oamenii ăia, mi se pare că sunt super șmecheri, în primul rând că-și amintesc obiectivele, iar mai apoi că au acea motivare să le atingă. Și tot așa… Oamenii ăia care știu ce vor inspiră încredere și stabilitate și reușesc să intimideze pentru că sunt atât de stăpâni pe viețile lor. Parcă au găsit răspunsurile universale și le țin într-o cutiuță  și e totul clar și nimic nu-i poate opri.

Apoi vin ăia, visătorii-idealiști, cam ca mine, în unele momente. Ăia care au ales după bunul plac, care în ciuda faptului că iubesc planurile, au ales mereu din pasiune și din idealism și nu pentru bani sau stabilitate. Ăia care la 30 de ani au un CV lung cu tot felul de proiecte, dar nicio calificare validă, ăia care nu știu nici măcar dacă vor copii, dar au deja niște nume notate într-o agendă, că dacă e să fie, să fie pregătiți… ăia care se tem de rutină, dar care admit că există și încearcă să se descurce cu ea. Sunt fascinanți, că sunt ca niște flori și inspiră libertate… sau asta-mi inspiră mie. Oamenii care pun pasiune în tot ce fac, care sar din proiect în proiect pentru că le place, pentru că sunt atrași, care pleacă cu rucsacul în spate într-o călătorie prin Europa. Și ei sunt super mega mișto, poveștile lor inspiră mai departe…

Eu mă situez undeva la mijloc. Sunt prea organizată să-mi permit să plec cu rucsacul în spate fără să știu unde mă duc. Cred că aș înnebuni să nu fac măcar un mic plan, dar dacă mă suni la doișpe noaptea și-mi zici să mergem până la Ploiești, mă rog, până în Brighton, mi-am pus geaca și-am pornit. Și promit că o să trăiesc ca pe cel mai tare lucru trăit, ever.

Probabil că toate lucrurile pornesc din nevoia de a bifa totul așa cum mi s-a spus că trebuie să fac ce intră în conflict cu spiritul meu rebel anti-sistem. Și bam! Asta știu de când eram mică. Ai mei spuneau să urmez regulile și să iau numai 10, iar pe mine mă enerva cumplit că trebuie să fac asta, când știam foarte bine că e imposibil. Așa că fentam multe lucruri și nu luam 10 pe inteligență sau că învățam, ci pentru că eram smart ass…

Cred că viața nu are cum să fie un șir de chestii super mișto de spus mai departe.
Viața e și despre zilele în care abia te descurci, greșeli, chix, alegeri proaste, mahmureli aiurea…  și probabil asta o face așa de interesantă.

Ideea e că nu știu cine învinge într-o bătălie ca asta?
Omul planurilor sau idealistul rebel? Și dacă nu învinge nimeni, cum pot să îi fac să trăiască în armonie?

Evergreen
Foto cover: Mario Maganto
Foto: Tumblr