Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Voiam să scriu despre altceva, dar m-am luat cu vorba și a ieșit …

Dar acest lucru este uzual la mine că eu mă răzgândesc într-un minut de cinci ori. Soră-mea m-a întrebat dacă am intrat la menopauză sau dacă am pățit ceva în cap că nu m-a mai văzut așa. Mă rog, ea e nebună că nu poți să ai menopauză la 28 de ai sau poți, dar nu am eu. Așa am făcut și cu masterul la regie că am zis că dau și în ultima zi mi-am dat seama că nu vreau să fac asta și apoi mi-au zis oamenii că sunt tâmpită că fac așa ceva, dar le-am zis că mă doare la bocanc de spusele lor că eu știu mai bine ce-mi doresc.

Ceea ce nu pricep este de ce oamenii te iau la draci când e vorba de tine, adică sunt așa nervoși că faci tu tâmpenii. Înțeleg să te ia la draci dacă te răzgândești în privința lor că și eu dau de pământ cu prietenii mei când mă enervează, dar nu mă bag în alegerile lor. Cel mult le zic că nu-s de acord, dar că sunt acolo chiar dacă mi se pare că trec printr-un moment de prostie monumentală. Dar eu am farmec.

Am mai scris eu despre faptul că cei din jur știu cel mai bine ce-ți trebuie ție, mai ales cei care te cunosc cel mai puțin. Nu mai știu cum se numește însemnarea că-s 2267 cu tot cu asta.

Iulia a început o campanie de iubit Evergreen pentru că am zis că vreau să ajung la 1000 de like-uri. Și nu vin singure, le chem eu. Și ea a făcut poza asta mișto (și asta e o cameră pe peliculă de 35 mm color). Sunt o egoistă lacomă și vreau și eu notorietate-n blogosferă că scriu de o sută paișpe ani și mă enervez uneori când văd că unii au 3000 de like-uri pe niște însemnări despre care eu scriam acum trei ani, dar cu alte cuvinte. Eu-s cam depresivă, mi s-a zis. Na că nu mai sunt, ia să vedem?! Oamenii tot pe alea depresive le citesc, că s-au săturat să li se zică să fie fericiți când vor să plângă și să se îmbete și să doarmă-n hol pe jos. Beți mă, plângeți! Că-n viață nu e numai despre dansuri și iubiri.

keep calm and like evergreen
Nu mai știu ce voiam să zic. Că m-am angajat part time, ceea ce înseamnă că timpul pe care-l am îl voi investi în alt job, deci pornesc vânătoarea de încă un job. Și-mi place la muncă, deși dacă mă întreabă lumea îi zic că e bine și mi se reproșează că mă plâng. Nu mă plâng, dar nici nu fac piruete de bucurie, că dacă le fac cică mă laud. Dar chiar e mișto cu program și cu weekend și cu salariu fix și cu siguranță… că nu mai bate vântul cu mine pe unde vrea el. Și da, mai vreau un job că am zis mai sus că-s lacomă și vreau să mă scald în excursii și parfumuri și lux… (adică să mă duc în Shanghai de ziua mea și cam atât).

Sunt în ascensiune și sper să nu fie iar un puseu de optimism și apoi să mă închid în casă și să plâng în pernă. Deși nu cred că parcă mi-a dat God o palmă peste ochi și m-a făcut să văd chestii, cum că e mișto cine sunt, că sunt mulțumită cu ce am, că e frumoasă viața chiar dacă e mai tâmpită uneori.

Și nu iubesc, deci nu sufăr, deci nu scriu din alea depresivo-sinucigașe.

Am ajuns la șase luni de tratament cu roaccutane și-s plinuță. Văd în poze. Unii cică n-am un bărbat cu mine și de aia s-a depus. Nu prieteni, nu e de la lipsa de bărbați. Cică e un defect ăsta și să-l repar. Băi frate, dacă ești singur sigur ai ceva stricat la tine? Nu, n-a apărut nimeni care să-mi placă. NIMENI. Nu e vina mea, e vina lor. Și ăia care apar sunt intimidați că-s prea nu știu cum. Și dacă nu-s prea nu știu cum sunt prea friendly. Long story short nu am curu mare că n-are cine să-i dea palme…  Mă chinui de o lună să alerg în parc. N-am ajuns, sunt o lepră leneșă și-mi place de mine așa.

Azi un nene alerga în slip. Nu era nebun. Purta un slip negru, adidași și din aia la genunchi (nu-mi vine cuvântul). Ne uitam la el ca la o sticlă de cola  în 1990, dar el nicio treabă, adică pe treaba lui. Dacă l-ați văzut pe la Vatra Luminoasă, eram și eu pe acolo.

Mâine mergem la scurtmetraje ( eu vreau doar 30 ca pe celelalte le-am văzut de 37999 de ori și nu mai pot), vineri mergem la Noaptea albă a filmului românesc, sâmbătă încercăm să ajungem aici și duminică la marș. Apoi luni și înapoi la job…

Eu cam atât am avut de zis

nu vă dau niciun sfat că știți voi mai bine, doar să nu vă mai luați dupa viețile altora sau după poveștile lor că le uitați pe ale voastre și trece timpul și murim, adică aici pe pământ.

evergreen

 

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    Eu când vreau să (mă) plâng, să tac? | normalitateAnormală
    19 September, 2013 at 9:25 am

    […] plăcut la Evergreen tonul articolului de azi și-i dau mare dreptate, ca de multe ori, de altfel. E faină tare fata […]

  • Reply
    Kati
    19 September, 2013 at 4:25 am

    umorul tau e foarte fain cand nu esti trista :)

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.