Wagner, cafea tare și zăpadă aproape topită

Te-ai tuns?
M-am tuns…
A, arăți ca un băiețel.
Da, așa am vrut.
De ce?

Pentru că te aveam în păr și doar atât pot să dau jos de pe mine. Pielea rămâne. Imaginile rămân. Senzațiile pe șira spinării sunt acolo. Dar părul, de păr m-am putut descotorosi cu ușurință. A căzut pe podea. A fost măturat și aruncat la coș. Peste alt păr al altor destine. M-am tuns pentru că simțeam nevoia să privesc pe altcineva în oglindă. Pentru că voiam să pun mâna pe altcineva. Pentru că voiam să te scot din mine. Pentru că parcă te-ai cusut cu ață de argint pe cordul meu. Pentru că uneori disper și vreau să dispari. Ca prin minune.  

Pentru că voiam să scap de roșu. Și aveam nevoie de o schimbare. Așa facem noi, femeile. Sau mă rog, unele dintre noi. Marcăm noile etape cu schimbări de look.

Aha. Eu mă tund când îmi crește părul și îmi intră în ochi.
Eh, tu ești tu.

Și eu mă tundeam așa, cândva. Până am învățat să rabd tăcut sau să mă isterizez în public. Până am alergat la prima foarfecă și am zis taie! Ca să am certitudinea că nu mă mai întorc. Dar mă mint. Dacă nu-mi pot prinde șuvițele înapoi, nu înseamnă că nu mă întorc la tine. Copleșită de absența ta. Enervată că mai ești. Tristă că nu-mi ești. 

Suntem povești. Rămânem povești.

HugsLovePeace
>.<