We all have it but sometimes it’s too dark to see it

În fiecare există o lumină.
La unii pâlpâie, la unii e constantă și la unii e orbitoare.
Dar toți o avem.
Doar că, am senzația, că ne-am obișnuit mai bine cu bezna.
Bezna e o provocare să izbândim. Și intrăm într-un fel de competiție.

Mie mi-e dor de mare. Dar nu de marea agitată cu alcooale și iarbă, ci de marea calmă. Să stau ghemuită pe plajă. Să răsară soarele. Să fie liniște. Să mă relaxez. Marea aia al cărei sunet e cântec lin, nu sticlă spartă-n valuri. Dar eu cică-s o fire mai romantică și poate de aia. O să vină și marea aia, fără îndoială.

Zilele astea simt nevoia să stau în natură. Dar natura e uscată. E toamnă-n vara asta, după cum am mai spus. Zilele astea dau la o partea perdeaua care mă separă de trecut. Eu l-am închis în cufere cu senzația că nu mă poate afecta în prezent. Îl iau în mâini și-l descânt să mă curăț de el.

Nu mai pot fi altcineva decât sunt. Și oamenii mă privesc ciudat, mă bănuiesc de nebunie. Maman face mișto de mine că le știu eu pe toate. Eu nu știu nimic, de fapt, doar intuiesc. Și-s toată zâmbet și energie bună. Și mintea e cuminte. Fac câte un pas mic spre mine, în fiecare zi. Mă întorc de zece ori. Mă îndoiesc. Mi-e rău și apoi mi-e bine. Mă chinui să pricep, clachez. Caut. Dorm. Revin. Caut din nou.

Desfac oamenii de concepte și forme. Încerc să văd mai presus de gesturi. Toate-s semne. Toate-s proiecții. Toate-s minte înfricoșată sau spirit rătăcit. Nu-i mai judec. E greu să mă păstrez eu. Dar nici nu mai pot fi altcineva decât sunt. Lansez gânduri în univers. În care cred cu tărie. Nimic n-o să mă facă să mă îndoiesc de un singur lucru, de iubirea mea. Care într-o zi o să capete o formă-n doi.

Am cinci trifoi cu patru foi.
Citesc Baletul Mecanic.
Merg la film.
Încerc să scriu.

LovePeaceHugs
>.<