We all have our own madness

Când cunosc un om nu scormonesc în el să-i văd defectele, ci îl iubesc de mor și îl preaslăvesc. Proastă ce sunt! Așa mă arunc eu spre. La final ne dezamăgim reciproc. Eu văd că nu e așa cum mi-a părut, el, obișnuit cu preaslăvirea, se simte lezat că nu mai ofer. Eu mă retrag de pe teren, iau șah mat și mă car. El îmi bate obrazul că i-am batjocorit încrederea. Atunci mă revolt și scriu pe blog. Că da, nu mă mai pot certa cu omul și să tot explic cum stă treaba, am obosit.

Tu ești eu. Trăim situația similară pe care o condamnai. Nu e ironic? Doar că eu sunt cu o treapă mai jos decât eram atunci. Acum tu ești acolo unde am fost eu. Eu sunt altcineva în toată ecuația asta. Pentru că așa primim ca să vedem și celelalte unghiuri de vedere. Nu, nu citim în cărți, trăim pe propria piele și facem bătături în palme tot săpând după scăpare. Dar eu știu asta. O văd de câte ori îmi spăl fața în oglindă, o ascult cu fiecare bătaie a inimii. Eu o accept ca parte din ecuație și merg cu ea mai departe. Doar că mi-am învățat lecția și rămân până zic piua. Dar când zic piua se duc dracului toate, că zic piua cu mâna pe roșu. Și acum nupotnuștiu sunt scrijelite pe trunchiul copacului. E bine. Copacul își revine.

M-a luat așa o furie. O revoltă pe mine însămi. Poate de data asta învăt dracului lecția. Dar s-o învăț cu aplicabilitate în timp, nu doar de moment. Că văd că tot mi se oferă șansa asta. Tot primesc. Eu tot închid ochii și merg mai departe. Și nu e drept. Nu e drept pentru sufletul meu și pentru ceilalți.

Azi m-am întrebat pentru prima dată dacă într-adevăr am iubit. Sau doar m-am mințit că-l iubesc din inerția situației. Că nu știu cum se face asta.  Adică le simt. Îmi curg prin vene. Dar dispar. Se duc. Nu mai rămân. Și pentru toate există o ditamai teoria științifică bazată pe niște hormoni eliminați de creier. Ei? Și dacă până acum nu am iubit? Și doar m-am prefăcut și inima s-a prefăcut și trupul s-a prefăcut? Dacă până azi Evergreen a trăit minciuna sentimentală și a dat la patetisme de s-a revărsat Trotușul peste maluri, dar de fapt era totul o simplă frecție la picior de lemn?

Lucian Pintilie face filme cu iubiri pe gustul meu, că e iubirea erotică sau iubirea paternă, nu contează! E iubirea aia care conține nebunia, aia a lui Camil Petrescu cu drept de viață și de moarte. Așa că de văzut: Balanța, Terminus Paradis și  Niki Ardelean, colonel în rezervă.

HugsLovePeace
>.<