#lasădrama
Știi că ai ajuns într-un impas când abia te ridici din pat să te duci să faci lucrul care-ți place ție mult. A ajuns și acolo griul. Scoți nasul pe balcon și privești orașul bântuit de ceață. Ah, respiri profund, de parcă scoți aburi din adâncul sufletului, de parcă e un ecou abrupt în pieptul tău. Respiri să te auzi. Ești în viață. Ah, e una din zilele alea, care se derulează greu ca filmele minimaliste. Personajul trăiește acea lentoare interioară care se transmite în exterior. Te uiți la dungile verticale, la orizontul spart uneori de câteva păsări rătăcite-n ceață, la câteva lumini care sclipesc departe, la asfaltul umed. Te uiți la balcoanele de vis a vis și te întrebi ce au visat ceilalți?
Dar tu ce ai visat? Nimic. N-ai prea dormit.
Te lenegi când pe un picior, când pe celălalt. Ți-e frig, dar întoarcerea în casă înseamnă ruperea momentului ăstuia. Adică check in în realitate. Și nu e neapărat una care să te determine să faci o coregrafie veselă. Ridică-te și umblă, muritorule. Ai vrea să te așezi și să stai. Ca un muritor obosit.
Când nu merge una bine, cu siguranță nu va mai merge și cealaltă. Îți amintești că ar putea fi mai rău de atât. Sorbi din cafeaua fierbinte. Te ciupește de limbă. Uneori lucrurile mici de tot contează. Gustul amărui al cafelei, ceața care înghite orizontul, dorința de a evada, singurătatea din cameră, draperiile mult prea transparente pentru dimineți mai lungi, gândul că există cineva care-ți poate trezi o emoție. Lucrurile mici te pot ridica din pat. Nu heirupul supraviețuitorului, nu frica părții rănite, ci legăturile sănătoase cu tine, cu lumea. Acceptarea că e o altă zi, dintr-un destin care se va încheia într-un moment.
Ai vrea să fumezi o țigară. La cafeaua asta. Și să nu ieși azi din casă. Să nu ai niciun drum, niciun gând, nicio dorință.
Ai vrea să stai acolo pe balcon, încremenit în momentul ăla atât de dureros de tandru. Ai vrea să poți să le spui tuturor că va fi bine. Ai vrea să-ți repeți ție că va fi bine.
Imaginează-ți că n-ai fi parte din asta.
Foto: ©Evergreen
2 Comments
Evergreen
15 December, 2014 at 11:02 amVavona… sa ai zbor lin :)
Vavona
15 December, 2014 at 12:48 amDin nou ceva … de fapt nu ar trebui sa comentez. Cred ca e mai mult un impuls similar cu gestul de a da like pe Facebook. Ar trebui sa zambesc cumva, sa-ti zambesc. Atat. Dar ceata e suficienta. E un fel de zambet .. chiar daca rece… si in asta.
Cred ca daca mai citesc din ce scrii si imi place, nu mai spun nimic. Din punctul tau de vedere iti ramane poate doar senzatia aceea ca scrii cuiva de dincolo de zid ( si nu ma refer aici neaparat la suflete pereche si alte bla blauri ci la oameni simpli, cu normalitatile si anomaliile lor) si ca scrijelind cu penitza sau tastand cu degetele in zidul acela pana la urma deschizi o fereastra o ceva si dai de aceeasi ceata luminoasa peste un camp pustiu. Nimeni nu asculta ce scrii. Cel de dincolo de zid esti tot tu. Cu zdruncinarile tale de viata, ganduri si obsesii, goluri de viata. Poate doar o liniste mai mare odata ce ai realizat asta. O impacare ca exista si varianta asta senina, ciudat de senina in pofida singuratatii.
Oamenii au fugit, s-au refugiat undeva in zid, Ane ale lui Manole, impeitriti undeva unde iti ofera doar un punct de reper, un sprijin, o opreliste, o norma, o ceva ce sta intre tine si altceva din tine. Si poate oamenii care au ramas cu adevarat liberi, cei care nu iti ingradesc gandul si sufletul, nu te separa de tine sunt doar cei care zboara pe deasupra, sau fac echilibristica pe muchia fina a zidului tau. Nu ridici ochii sa-i vezi. Nici eu. Tot sper sa cada de acolo in partea mea de aripa. Sa-i cunosc. Eu cu mine sap tuneluri prin ziduri si bariere morale, sociale, existentiale si nu mai am timp sa zbor cu nebunii astia de pe deasupra. Dar ar trebui.. da ar cam trebui.
Gata, am zburat! Noapte buna! Zile stravezii!