Calc greu prin zăpada venită pe nepregătite. Mi-e foame. Îmi chiorăie mațele. Îți mai amintești când râdeai de mine că vorbesc cu burta-mi? Mănânc un fruct, oarecare. Cât să nu mă ia cu leșin.
Nu (mă) gândesc. Merg din inerție, una bolnavă, asumată și probabil dorită. Se zguduie pământul și se revoltă. Nu mai simt. Mi-am pus stop și m-am redus la o ființă umblătoare.
Intru în contact cu oameni noi. Mă sufocă. Nu vreau decât să plec. Să nu comunic. Să nu râd la glumele lor. Să nu ne dăm care-i mai inteligent ca celălalt. Nu-mi pasă. Mâine nu exist, nu exiști.
Dacă mă întrebi ce vreau, habar nu am să-ți răspund. Poate mă consideri nerecunoscătoare, dar niciodată nu voi fi pe deplin mulțumită, deci lasă-mi spațiu.
Iubesc liberatea omului umblător. Iubesc să privesc în gol. Iubesc să tac și să nu mă simt stânjenită în compania oamenilor. Iubesc să nu depind de atenția altcuiva.
Maturizarea nu mai are poezie. Are doar pragmatism. Ori doar mi se pare.
Mi-am pierdut îndemânarea de stalker, am prea multă mândrie. Oare merită?
Vin ăștia de la Placebo. E al treilea concert. Și vreau să fiu terci și să cânt cu ei.
Sunt un om absent.
Mă doare sufletul de lipsa durerii. Oh, numai o femeie putea gândi așa.
Mă enervează 1 martie. Și spațiul îngust. Și oamenii buluc pe scările metroului. Și tu. Și eu.
Nimic. Poate-ți cade un țurțure-n cap și realizezi.
Sau poate nu.
Bă, mi-e dor să iubesc! Al dracului de tare! Cu toate alea, dubioase! Cu suferințele alea de mă făceau să scriu aiurea. Cu nebunia și cu drama…
Nu mai are cum să se întâmple.
Eh, pare că evergreen devine beznă.
HugsLovePeace
>.<
No Comments