Zaț și scrum

Reminiscențe.

Te-am privit în ochi câteva clipe și te-am rugat sănumăminți. Atât. Nimic mai mult. Nu ți-am cerut să mă iubești și nici să mă chemi spre tine. Nu ți-am cerut să-mi șoptești povești și nici să reciți în rime.

M-ai privit câteva clipe. Nu în ochi, undeva pe figură-ți căutai iertarea, evitai orice contact. Era un joc stupid, eu încercând să te încolțesc cu ochii și tu derutându-mă cu un tremur al buzelor. Eu încercând să mă salvez din ghearele tale și tu încercând să te scoți basma curată.

Și mai conta? Mai conta să-mi fi spus adevărul? Adevăr pe care oricum îl știu, dar pe care aș fi vrut atunci să-l spui tu. Așa m-ai fi convins să-mi strâng bucățile de inimă vie, dar ai insistat că e o înscenare a sorții, că nevinovăția e premisa pe care ar trebui s-o urmez.

Nu te-am crezut nicio secundă. Am plecat privirea în pământ. Mi-au tremurat buzele. Mâna ta crudă-mi atingea chipul. Din el creșteau crengile presărate cu petalele albe ale volburii. S-au înnegrit diminețile și s-au îngălbenit apusurile. Și iată-ne murind fără drept de apel.

Când ai ajuns îngerul morții? Când am ajuns văduva veselă?
Au, știm când. Eram doar retorică.

Care e cea mai mare temere a ta, Evergreen?
– să nu fiu singură
Și cea mai adâncă speranță?
– să nu fiu singură… și nu mă refer la iubire.

Hah!

HugsLovePeace
>.<