Ziua aia in care nu se leaga nimic

Stii dimineata aia cand suna ceasul si icnesti? Cand te uiti spre fereastra si nu vine niciun pic de lumina? Cand totul e plat? Stii ziua aia cand nu se leaga nimic? Nici ganduri, nici emotii, doar ploi? Stii ziua aia cand ti-e frig, desi esti imbracata gros, cand ai vrea sa mergi, dar ai energie doar sa stai?

Azi am o zi din aia

Nu e cu durere si nici cu demotivare. Nu e cu demoni care-mi soptesc ca-s inutila si incompetenta. Nu e cu doruri si bocit. E doar o zi din aia cand ai o stare din aia pe care n-o poti explica in niciun fel, dar care exista in mine, in tine, in fiecare dintre noi.

Nu stiu cine o trezeste la realitate sau ce.
Poate e de la ploaia necontenita.
Poate e de la tot felul de doruri si absente.
Poate e doar de la mine.

Am pus LP ca am eu o slabiciune cu piesa asta. Stiu, nu prea ajuta la schimbarea starii emotionale. Dar poate nu trebuie neaparat sa ne contorsionam interior ca sa dam bine in public. Poate ar trebui sa nu mai evitam si partea asta melancolico-blegoasa din noi. Poate ar fi nevoie sa fim mai atenti la noi insine, decat la ce percep ceilalti despre noi.

De cand ma stiu am fost o justitiara. Mi-a fost greu sa stiu un adevar si sa nu-l spun mai departe. Si mi-a fost greu sa-mi stapanesc apucaturile de om rebel, pregatit mereu de-o batalie.  Toate astea au venit la pachet cu despartiri de oameni iubiti, suturi in cur, singuratati sufocante. Dar si cu foarte multe lectii la pachet.

N-am stiut niciodata cum sa zambesc si sa fac frumos de dragul aparentelor

Mi-am dat seama azi, mergand agale prin ploaie, ca atunci cand eram mica nu prea aveam acces la universurile celorlalti. Adica aveam, dar nu aveam capacitatea sa le si inteleg.

Prinsa in propria imaginatie mi se parea ca binele meu e cel mai bun si raul meu e cel mai crunt. Imi amintesc ca daca eram trista din te miri ce, apai, eram la un pas de deces. Ma sfarseam de tristete. Daca ma certam cu vreun copil de afara era cu drame, se termina lumea. Daca ma suparam cu mama, scriam scrisori ca plec de acasa. Daca ma certa tata, crapa cerul.

Si pentru ca realitatea era asa “dramatica” inventam tot felul de povesti, scriam poezii, “romane” cu vampiri si baieti salvatori, haiku-uri, orice sa ma rup. In lumea aia era doar ce voiam eu sa fie, nu ce voiau ceilalti. Si era reconfortant. Cat de cat. Doar ca un om social ca mine nu putea sa traiasca doar in propriul cap. Asa ca intram mereu in conflict cu ceilalti pentru ca ei nu erau cum voiam eu sa fie. Cum credeam eu ca trebuie sa fie. 

Apoi am invatat ca oamenii sunt frumosi pentru ca-s diferiti

Am realizat ca odata ce am accesat lumea exterioara si am inceput sa comunic cu alti oameni (in sensul sa si percep ce spun, nu doar sa aud), odata ce am inceput sa citesc, sa ma uit la filme, sa capat niste educatie (inclusiv emotionala), am devenit mai putin rigida in convingeri. Cu cat afli mai multe, cu atat mi se pare ca devii mai flexibil. Asa ca din semi-rasista, am devenit toleranta, din extremista am devenit fanul nuantelor, din pumn in masa am ales imbratisari. Cu mentiunea ca nu-mi ies toate mereu. depinde foarte mult si de celalalt, dar ca “ma perpelesc” foarte mult inainte sa emit judecati si opinii.

Ce-am mai invatat este ca nu am nevoie sa ma iubeasca toata lumea.

Am inceput sa ma uit la Anne with an e.
E misto. E trist, dar e misto.

Cu bine,