La 10 ani de când ne-am ținut de mână, epuizată și străină de el, i-am zis că aș vrea să ne despărțim. De mai multă vreme am simțit că ne vorbim, dar nu ne auzim și că ne învârtim în câteva minute de bine, dar în rest nu ne mai găseam.
Mă simțeam la pământ cu tot: mama cuiva, soția cuiva, antreprenor în România, masterandă… mă simțeam singură și extenuată. Așa că în decembrie 2024 am pus pe masa și varianta asta. Principiul meu este că prefer să fiu singură, decât singură în doi pentru că ajungi să disprețuiești profund omul pe care l-ai adorat cândva. Nu-mi doresc să ajungem vreodată acolo.
Nu eram pe aceeași lungime de undă. Pentru Andrei nu era clar. Mie îmi era extrem de clar, dar nu găseam cuvintele sau metodele potrivite să le spun. Ca ultim pas pentru a (ne) salva relația am decis să încercăm terapia de cuplu. Eu fac terapie de vreo 18 ani – de când făceam atacuri de panică atât de groznice că am cochetat cu ideea de suicid. De atunci și până azi am schimbat multe tehnici și mulți terapeuți, am căpătat capacitatea de mă auto-analiza și a înțelege de unde vine, ce-mi lipsește, ce nevoi am, ce traume, ce triggere etc. Știu că paharul meu de iubire nu va fi niciodată pe deplin plin, știu că durerea care mi-a fost tovarășă de-a lungul vieții e cu mine, știu că vocea interioară care mă ridică, dar mă și distruge e acolo și știu că la mine, natural, înainte să vină un gând bun vine unul fatidic.
Andrei nu făcuse niciodată terapie și nici nu își dorea. Și cum convingi un om să facă ceva cu care nu e confortabil, dar care pare că e și cam singura șansă de recuperare? Ei bine, am pus piciorul în prag. Era asta sau notar. Știu că am forțat-o, dar eram deja în groapă, nu puteam decât să mergem mai adânc sau să ieșim.
Norocul meu e că are o inteligență emoțională deosebită și că e un om e bun și blând. Deci a fost material de lucru. Și ce m-a uimit și m-a făcut să mă îndrăgostesc și mai tare, a fost că el a fost cel responsabil cu temele de lucru pentru acasă. Eu, tocialara familiei, am uitat de câteva ori să mă pregătesc. A durat peste 6 luni, cu întâlniri săptămânale. Am depus efort, am fost deschiși, ne-am râcâit, ne-am chinuit, am râs, am plâns. Dar ce-am plâns!
Prima sesiune a fost cu mine plângând 48 de minute din 50. Nici măcar eu nu știam cât sunt de dărâmată și cât de mult mă afecta faptul ca omul meu devenise străin. Pentru că, nu-i așa? Eu mă descurc singură și dacă nu mai suntem împreună, eu oricum o să fiu bine pentru că sunt independentă și mă descurc.
heh.
Am avut o terapeuta excelentă pe care am recomandat-o altor cupluri care au avut rezultate pozitive. E un om excelent, echilibrat și cu simțul umorului. N-am simțit niciodată că are preferințe (am mai auzit terapii în care i se spunea femeii că e de vină), nu m-am simțit rușinată să spun ce simt, unde mă aflu, nu am simțit judecată sau lipsa de implicare.
Ne-a deschis ochii pe partea de cuplu, conexiune emoțională, fizică, mentală, dar a apăsat niște butoane la Andrei, care vine cu niște bagaje ale lui pe care le-a protejat cu mare grijă. De la un om care nu voia să meargă la terapie, după ce ne-a dat Elena papucii a decis să continue. Îi prinde bine! A avut un an cu schimbări majore – dar cred că cel mai mișto e că s-a apucat de sport, a slăbit, a realizat că este model pentru fiul său, mănâncă mai sănătos, este mai conectat cu sine și cu noi. Dar repet a și fost material bun de lucru <3
Sunt extrem de mândră de reușita lui. De cine e. De punctul în care a ajuns în viață. Și deși între noi nu s-a pus vreodată problema că nu ne mai iubim, cred că lipseau admirația, atracția și dorul. Ajunsesem să ne luam for granted. Fără să mai avem exercițiul de recunoștință.
Dar anul ăsta a fost cu fluturi în stomac. Și cu admirație. Și cu dor. Și cu dans în bucătărie. Și cu îmbrățișări întâmplătoare. Și cu – înțeleg că e greu, îmi pare rău, ce ai nevoie de la mine? S-a schimbat ritmul casei. Se aud râsete. Se simte binele care vine din noi. Și cred că asta a ajutat mult să se liniștească și Kazimir. Si odată cu el și noi.
În concluzie, chiar dacă există iubire, uneori nu e suficientă. În lumea asta plină, stresantă post-pandemie, în miez de războaie și crize de identitate, financiare, emoționale, în zilele pline de task-uri, în viața de părinte cu job extra ultra-full time, e greu să te ții de firicelul de lumină. Cred că e cel mai la îndemână să pui pe ultimul loc tocmai relația de cuplu, că pare și cea mai solidă. Dar iată, că dacă nu zidești, nu repari, nu dai timp, nu asculți, ajungi să spui că nu mai merge.
Mă bucur că suntem în continuare împreună. Pentru mine Andrei e cel mai bun om și nu cred că există în lumea asta știută de mine cineva mai compatibil și mai mișto.
Vă țin pumnii și dacă aveți nevoie de contactul terapeutei noastre, pe care o super recomand, puteți să-mi lăsați mesaj.
Cu bine,
No Comments