dacă-mi poţi asculta

paşii care vin agale spre tine ce-ai spune despre mine? că-s mică în troiene mari.

e ciudat să vin în vizită într-un loc unde nu-mi deschide nimeni. să-ţi pun flori într-o glastră improvizată. să-ţi aprind lumina pe care s-o apăr cu palmele de vînt. să te salut şi să nu răspunzi. niciodată.

oamenii mor. cu ideea asta m-am obişnuit încă din fragedă copilărie. am rumegat-o şi am înghiţit-o cu ghionturi şi frici de întuneric. am refuzat să cred că oamenii mei mor. pînă au început s-o facă într-un mod egoist. acum e beznă şi am rămas cu întrebările mele pe buze. şi se întorc bumerang în mine. mă izbesc în piept şi-mi taie respiraţia. mă clatină. ochii se măresc. ecoul vibrează în trupul meu.

drumul pînă la tine e lung. de obicei zîmbesc prosteşte. sunt idioată că nu pot să-mi exprim dorul. aş vrea să vin odată şi să trîntesc poarta cu putere, să tropăi pe alee, poate să cînt vreo melodie cunoscută ţie, să mă aşez ca la picnic şi să stăm o zi împreună. eu să vorbesc non stop şi tu să mă asculţi.

în schimb vin cu paşi mărunţi şi rapizi şi plec repede. două cruci şi pa, tată!

oare la tine e zăpadă? e lumină? ţi-e frig?

aici e un frig de-ţi frînge oasele. nouă luni. cît un prunc într-un pîntec pur.

s-au rupt cordoanele. cînd moare cineva mor anotimpurile. plîng florile.

cînd ai murit tu a murit şi-o parte din mine. partea aia care te-a adorat cu inocenţă şi mîndrie.

mi-e dor de tine! în perioada asta veneai cu bradul ăla chel, dar mîndru şi ne pregăteam de sărbători. probabil discutai cu mami despre cadourile noastre. şi mă lăsai în fiecare noapte de ajun să dorm în sufragerie. crăpai uşa de la balcon să aibă moşul loc. îmi lăsai beculeţele-floare aprinse. şi îmi zîmbeai din tocul uşii. mă închinam cu ochii în brad şi aşteptam cu nerăbdare a doua zi.

dacă se întîmplă lucruri la tine acolo să ştii că aş fi fericită să ştiu că ţi-e bine şi cald şi sărbătoare