Despre omul potrivit și nu despre ideea de iubire

Îndrăgostiții de iubire sunt oamenii ăia cu privirea luminoasă, dar cu o tristețe tomnatică pe chip, chiar de-i vară. Sunt ca și căutătorii de aur, arde în ei o spernață copleșitoare. Sunt ca florile de colț ce se chinuie cu stoicism să înfrumusețeze o stâncă. Sunt ca apa mării într-o zi toridă de vară. Sunt ca un copil care visează să zboare cu un balon gigantic. Sunt oamenii a căror speranță ți-e milă s-o dărâmi cu cinism și scepticism.

Din nefericire îndrăgostiții de iubire sunt cei care o și ratează cel mai des. Prinși în tăvălugul drumurilor, în propria tristețe, nu văd ce li se arată-n jur. Cu timpul se transformă în îndrăgostiți de oameni, chiar dacă la început este derutant chiar și pentru ei. Au senzația că fiecare om e acela, cel potrivit, cel căutat. Și de multe ori se înșală, de multe ori greșesc iremediabil, de cele mai multe ori se îndrăgostesc prea repede, dintr-un elan aparte.

Cu timpul căutătorii de oameni potriviți se sting în sinele lor. Li se închide privirea. Devin cinici, devin sceptici. Preferă o aventură scurtă și intensă, decât un chin al unei iubiri neîmpărtășite. Preferă să se asundă în spatele unui scut, decât să le încaseze în plex. Aleg să arate o parte neafectată, o parte dură, nepăsătoare…

Ne pierdem inocența odată cu tot entuziasmul. Ne pierdem pe noi în acest tranzit, în toată această îmbulzeală de opinii și idei. Ne sufocăm eul din teama de a nu fi dați la o parte. Ne simțim inferiori, mici, insuficienți pentru oameni, iubire sau chiar viața asta. Purtăm toamna ca mantie și visăm la alte tărâmuri.

Și totuși, sperăm să apară omul ăla care să ne dărâme ziul construit cu atâta sârguință. Să vină omul ăla pe care l-am tot căutat cu iubirea aia la care am tot tânjit. Să ne prindă de mână și să ne rămână alături. Să se destrame toate gândurile adunate de la alții, să se prăbușească zidurile, să fim împliniți.

Cu bine,

Foto