Confesiuni

E fin. Și uneori e gol. E întuneric. Și alteori e fin

E ca atunci când ne încuiem răzvrătiți în casă și avem senzația că ne răzbunăm pe lume pentru tot ce ne-a făcut, dar de fapt ne răzbunăm pe noi. Și plouă și noi stăm în încrâncenarea noastră. Tragem obloanele, refuzăm orice gând care ne-ar încălzi puțin și ne lăsăm conduși de minte.

Mintea care dezvoltă sisteme de apărare, care le ia analitic și pragmatic, triază, elimină, trage linie și la final ne împinge spre beznă. Mintea ne vrea binele într-o formă ciudată, dar distructivă. Ea vrea să rupă pe genunchi toată prostia cu emotivitatea și iubirea și fluturii ăia stupizi despre care scrie toată lumea peste tot. Mintea ne distrage de la îndrăgosteli și chiar dacă apar le categoristește drept slăbiciuni sau chestii care ar fi trebuit să ne învețe deja că sunt nasoale. Mintea e inteligentă, că doar e a noastră și nouă ne place să ne sabotăm, a doua noastră activitate preferată după autoanaliză.

where is my mind

Suntem contradicții. Nu mai vrem să avem de-a face cu oamenii, cu întunericul lor, cu iubirea lor. Nu mai vrem să tresărim, să devenim vulnerabili sau să ne încredem în altcineva decât în noi. Și totuși, undeva ascuns în sinele nostru, este prezentă dorința de a întâlni pe cineva care să ne iubească.

Toți vrem să fim iubiți. Și ăsta e lucrul cel mai de preț și cel mai valoros și adevărat pe care l-am descoperit până acum. Că oricât de reci suntem, oricât îi respingem pe cei din jur, nu căutăm decât să fim liniștiți. Nu căutăm decât să fim iubiți, să iubim și să ne simțim în siguranță. Singurul lucru care ne stă în care este teama. Așa că alegem să ne protejăm, ridicăm ziduri, pretindem că nu ne pasă, că nu simțim, că nu vrem, că nu ne implicăm, fugim la primul semn de slăbiciune.

dar

Iubirea vine fin. Indiferent dacă la noi rămâne gol.
Iubirea vine în întuneric, știe drumul.
Vine și aprinde lumina. Și noi ne rugăm să rămână, că ne place cum miroase, cum gustă, cum se simte.

Am trait incrancenarea omului ranit. Si e groaznica.

Uneori am senzatia ca noi doi am fi fost grozavi. Ori ca am fi fost ingrozitori. Una din doua. Ca, in ciuda lucrurilor ciudate, am fi reusit sa fim bine, in ciuda tendintei de a ne autosabota si autodistruge, cred ca fiecare ar fi putut sa-l ridice pe celalalt. Am senzatia ca am fi avut nevoie de un heirup si lucrurile ar fi stat altfel. Dar probabil ca timpul a diseminat senzatia asta si din efervescentul gand sa vin, a ramas doar o bula a imaginatiei cum ca as fi putut.

Cu bine,

evergreen

Foto

You Might Also Like

2 Comments

  • Reply
    dan
    2 October, 2013 at 6:21 am

    ne sabotam? :) mai degraba suntem kamikaze :))

    • Reply
      Evergreen
      2 October, 2013 at 6:44 am

      Hahahah… mda…

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.