ficţiune şi oameni

Ne plac mult filmele de ficţiune. Se întîmplă o viaţă în 90 de minute. O viaţă alambicată, dar cu finalitate şi fir narativ uneori satisfăcător, ba chiar lacrimogen de emoţionant. Ne place că ce vedem acolo e aşezat sau înţelegem mai bine direcţiile, perspectivele, oamenii, dialogurile. Dar în principiu e ceva la locul lui şi oferă o siguranţă. Ori rămîn împreună, ori nu, dar măcar ştim o treabă. Nu-i mare tragedie. După generic oamenii dau stop, dar personajele continuă să-şi trăiască viaţa minunantă.

Eu nu m-am mai gîndit ce-o fi făcînd acum Baba din The Ladykillers sau cum s-a simţit după ce a donat 1.6 milioane de euro unei Universităţi – şi aşa am şi deconspirat filmul, pentru că în mintea mea m-am liniştit cu privire la ficţiunea (realitatea) ei.

Pe cînd în viaţa reală nu e nimic aşezat şi nici la locul lui. Singura direcţie e cea proprie, iar dialogurile nu ne ies niciodată aşa cum ar trebui. Ori nu găsim cuvintele ori accentuăm greşit ori facem pauze interminabile ori avem noduri în ficat şi-n gît şi adio mesaj ori ne blocăm pur şi simplu şi ne uităm ca vitele. Dacă nu rămînem împreună bem pînă unităm de noi – poşircă pt că nu am luat încă salariul, iar dacă rămînem realizăm după 3 ani (căci deh, cam atît durează povestea) că numaieştipersoanadecaremamîndrăgostit. După generic la noi vine moartea, dar aia pe bune.

Ei bine, de aia-mi plac filmele. Pentru că pot să cred. Cu uşurinţă, uneori dusă spre idioţenie clară, în cazul unora dintre ele. Şi-mi place să mă las prostită un anume timp din realitatea mea de ficţiunea lor. După care mă zbat să aplic în viaţa reală un dram de ficţiune. Caut vraja, unghiul perfect, lumina la 45 de grade să evidenţieze anumite trăsături, muzica perfectă care nu se aude numai în mintea mea, ambianţa, dubla bună, cuvîntul care să taie răsuflarea, mişcarea de aparat care să surprindă gestul, ochii… ochii… şi… stop!!!

Nu pot. Nu-mi iese. Nu mă pricep. Sunt stîngace. Părul meu nu e proaspăt spălat. Ah, vina bat-o vine. Mă uit pe pereţi. Zi ceva! Nimic. Îmi pare rău. Şi totuşi… nu poate fi atît de greu. Da. Mai bine. Nu. Şi. Nimic. Cred că o să-mi fie dor să-ţi aud vocea. Sau poate nu e atît de greu. Închid ochii. Pleoapele atîrnă grele pe chipul întristat subit. Fade in negru. Fin.

Viaţa mea (să dea naibii) nu e niciodată ca-n filme!

>.<

Mîine de dimineaţă părăsesc acest oraş. Ne vom citi luni.