Nu plânge, copile…

Nu plâng, deși-mi cam vine să fug departe departe de tot, în locul ăla unde mă simțeam în completă siguranță.

Nu plâng, dar mi se strânge stomacul și nu-mi găsesc cuvintele. Poate un desen pe asfalt ar putea explica… mi-au obosit vorbele. Nodurile au năvălit nebune-n gât. S-au proptit înainte să articulez. Amalgam de gânduri, dar niciun sunet. Mușcat buze. Până la sânge. Senzația de rece-n palmă. De ultima dată când te-am atins. Sângele-mi vuiește în timpan.

Nu plâng și ce dacă aș plânge? De ce oamenii nu te lasă să plângi? Pentru că nu se simt ei confortabil sau pentru că nu știu să reacționeze?

țac.țac.țac.țac.

 undeeștiiuireamea?

Ce trăiesc eu acum, raportat la nivelul Universului, e nimic. E praf. E nisip în ochi. Și chiar dacă sunt conștientă de asta, nu diminuează cu nimic emoția mea. Bătăile mele sunt aceleași, trupul meu vibrează în ritmul senzațiilor, durerea mea e acută. Și ce dacă Universul nu dă doi bani pe destinul meu? Nici eu nu dau pe al lui…

Când simt că mă duc la vale fac asta! Alerg cum aleargă Phoebe și jur că mă simt mai bine!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=E_0Ta_DIWuU]

 

hugslovepeace
>.<