de a pune nevoile si confortul celorlalti inaintea mea.
E ceva din familie, din educatie, din frica de abandon, dracu’ stie de unde, dar ma trezesc prea des (pentru un om de 40 de ani cu terapie la activ) in ipostaze in care-mi dau seama ca fac asta. Si nu doar ca fac asta, dar am realizat ca de fapt nu-mi mai face placere si se creaza aceasta perceptie ca e OK situatia.
N-o fac constient. O fac din instinct. Din drag. Dintr-un fel de iubire. Ma trezesc ca vine natural sa ma ofer, sa rezolv, sa fiu aproape. Dar e epuizant. E epuizant nu doar ca efort fizic, ci si emotional – acomodarea nevoilor celorlalti ca sa le fie lor mai usor si mai bine. Iar nevoile mele sunt puse la urma. Ca eu pot sa duc. Ca ma descurc. Ca e frumos sa faci bine.
De ce fac asta?
Nu stiu. Ca nu mai fac terapie si acest blog a devenit terapia mea.
O fac poate dintr-o rusine ca eu sunt bine. Cumva, cu toata oboseala si tot chinul existential si toate grijile cu viata, la final de zi, cand ajung acasa si-mi iau in brate copilul si ma imbratisez cu Andrei, lucrurile au sens. E haos la noi cu un caine bolnav, doi motani neadaptati, un copil de 5 ani si joburi extra full time, dar chiar si asa, ne gasim momente sa ne dam liniste. Si pentru ca mi-e bine, cu toate micile atacuri de panica din toiul noptii, in loc sa ma simt multumita in fata celorlalti, parca ma simt vinovata.
O fac poate pentru ca limbajul iubirii mele este format din servicii si cadouri. Si atunci, orice gest pe care-l fac mai departe, inseamna ca ofer iubire. Cred ca e nevoie sa selectez mai bine oamenii catre care ma manifest asa sau sa fiu mai constienta cand o fac.
O fac poate pentru ca vreau realmente sa ajut. Doar ca neprimind inapoi un multumesc sau o apreciere, am senzatia ca nu e apreciat efortul si ca de fapt eu nu insemn mare lucru.
Momentan stiu ca am nevoie de o pauza de resetare.
Cu bine,
No Comments