Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Am rămas doar umbre

E nenorocit fermoarul ăsta. Ori poate am îndesat eu prea multe în geamantan. Ah, dar sunt atâtea de cărat și am așa puțină forță. E pustie casa, deși e plină cu saci negri. Nici nu mai știu ce am pus în ei. Dar ce contează? Aș vrea să le dau foc, să-mi iau o bocceluță mică și să plec doar așa. Fiica ploii.

”Sunt singur… sunt singur… sunt singur… – răspunse ecoul.”
Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinţ

Ies pe balcon să mai privesc pentru ultima dată. Într-un fel mă bucur că plec, în alt fel simt că am gâtul uscat și că inima-mi bate în tâmple. Mă întind pe jos. Îmi aprind o țigară și privesc tavanul balconului de deasupra. Pândesc lumea prin crăpături. Am crezut c-o să cad cu el. De multe ori. Dar n-am căzut. Fumez încet, calm și rar. Cât să prelungesc momentul. Mi-am impus un deadline, termin țigara și plec.

”Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Iar oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de gata de la neguţători. Cum însă nu există neguţători de prieteni, oamenii nu mai au prieteni.
Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinţ

irule

Am încercat să derulez toate momentele de atunci și până în punctul zero. Și să-mi dau seama cum am ajuns în punctul ăsta. S-au amestecat toate. Vibrații, culori, atingeri, senzații, sunete. N-am înțeles nimic. Decât că ajunsesem la filtru și îmi ardeau degetele.

 

”Nu prea ştiu de ce-ţi scriu. Simt că am mare nevoie de o prietenie căreia să-i încredinţez nimicurile ce mi se întâmplă…. Poate că îmi scriu chiar mie.”
Antoine de Saint-Exupery în Micul Prinţ

Am strâns toate scrisorile pe care ți le-am scris. Le-am adunat grămadă. Un munte de foi mototolite.

Sunt momente în viață când avem senzația că am ajuns la capătul puterilor. Ne chinuim în fiecare zi să trăim. Doar atât. E totul lipsit de sens. Nu există noapte, nu există dimineață. E inerție. Și moarte-n toate oasele. Devenim paralitici. Și ne târâm ca niște mici muritori care-și așteaptă finalul. Sunt momente când nu vedem dincolo de punctul zero. Când ne sufocăm. Când vrem să fim una cu pământul.

Am trăit o mulțime de astfel de momente. Și de fiecare dată am crezut că e finalul. Apoi a venit o dimineață în care m-am ridicat din pat și am făcut primii pași. Altă dimineață când am tras draperia. Și alta în care am văzut soarele. Apoi vine dimineața când simți că plutești. Când nu te mai apasă nimic în piept. Când noaptea e noapte și nu turbare. Când deschizi ușa și pornești în lume.

Mă simt captivă într-o transă.
E vortexul minții mele.
Eu știu că fluturii sunt liberi.
Și știu că ei mor. Și vin alții. Și mor din nou. Și tot așa până nu mai poți.
Sunt o umbră.
Am fost. Sunt. Voi fi.

Se întâmplă schimbări esențiale.
Ține-mă în brațe.
Să-mi fie cald.

Foto

 

You Might Also Like

4 Comments

  • Reply
    Irealia
    14 January, 2013 at 4:19 pm

    Doamne, n-am știut de ce-mi era dor! De prietenia aia de care vorbeai. Sau vorbea Micul Prinț. Păcat c-am lăsat-o să plece. :(
    Am nimerit aici absolut întâmplător, deși unii ar spune că nimic nu se întâmplă doar așa, de-a moaca. În fiecare zi în care-mi permit luxul de-a mai lua o lume la picior, mă gândesc că, poate, dau peste ceva care să-mi facă o coardă să vibreze. Aici, la tine, mi s-a întâmplat. Mulțumesc.

    • Reply
      Evergreen
      15 January, 2013 at 10:35 am

      te imbratisez :)

  • Reply
    alas
    13 January, 2013 at 8:21 pm

    O tigara fumata – deadline. Misto, am avut si eu. Imi pare rau ca nu fumez pipa.

    • Reply
      Evergreen
      13 January, 2013 at 8:25 pm

      O, cu pipa. Classy :)

    Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.