Andrei

Nu-mi amintesc de ce i-am dat like pe Tinder, probabil mi s-a părut că e zbanghiu. El mi-a mărturisit că tipii, de obicei, dau mult swipe right, apoi unmatch. Așa merg lucrurile, pare-se.

Andrei e un player. M-a abordat cu o glumă legată de ziua lui și-așa am aflat că se apropie. Săgetător. Apoi mi-a cerut numărul de telefon. I l-am dat. Și de vreo două săptămâni vorbim zilnic. Mi-a zis din start că nu-și caută jumătatea. Auzisem asta de atâtea ori, bărbați care fug de responsabilitate și relații, că nu m-a surprins absolut deloc. Dar Andrei m-a prins în perioada mea de onestitate maximă cu mine însămi și cu cei din jur, moment în care i-am mărturisit că nici eu nu caut neapărat jumătatea, dar că undeva în sinele meu sper să întâlnesc un om cu care să mă potrivesc. M-am simțit stricată și defectă emoțional, deși ăsta era adevărul meu, îmi era jenă să-l accept și să mi-l asum.

Andrei e partea mea masculină nebună-n cap, cu el râd foarte mult, totul pare easy going și safe.  Deși am stabilit că nu ne căutăm jumătățile, n-aveam cum să nu mă gândesc că poate-poate, de data asta… Și când să înmugurească asta, mi-a zis să nu mă îndrăgostesc pentru că este un douchebag și nu merit asta. Plus că e îndrăgostit. Cică-i sunt simpatică. Și el mi-a devenit simpatic, foc! Ne-am văzut de două ori, dar pare că ne știm de-o viață și încă pe atât. Nu am mai simțit de multă vreme atâta relaxare alături de un străin. Glumim pe aceleași teme, nu suntem supărăcioși, e totul amuzant și ușor și nu ne plictisim.

Așa că s-a făcut o mutare și-am lăsat deoparte joculețele și nevoile de a mă face remarcată și plăcută și-am devenit și mai onestă, iar în momentul ăla Andrei a avut curajul să-și dezvăluie și cealaltă față și a început să-mi spună adevărurile lui, temerile, poveștile pe care le poartă, despre fluturii care zburdă, despre dorul de a fi cu cineva. Atunci am realizat că nu-s stricată și nici defectă, doar spun lucrurilor pe nume, doar mă arăt în toată sensiblitatea și vulnerabilitatea mea, adică învăț să mă accept. Toți suntem o apă și-un pământ, loviți în aripă, cu poveștile fostelor iubiri la purtător, cu doruri și nevoi. Toți. Dar ne arătăm fețele dure, facem mișto de ”gheii” care spun că vor iubire, spunem poveștile care evidențiază capacitatea noastră de a ne detașa, când de fapt căutăm poveștile care să ne facă să ne atașăm.

L-am întâmpinat cu garda jos, fără niciun plan, fără nicio așteptare. Pur și simplu. Așa cum sunt eu, deschisă, comunicativă… de le place oamenilor să petreacă timp cu mine :) Andrei tasta la laptop și își lăsase scutul, armura și aroganța de player deoparte și deodată îl aud zicând: ”Mi-e dor, mă. Mi-e dor să fiu cu cineva.” Exact ca o mărturisire pe care i-o faci unui prieten vechi, după 3 pahare de vin. Beam! Și atunci am simțit o ușurare. Băi, nu sunt eu, nu e problema mea când sunt emo, mai e un om care a spus asta și n-a părut nici slab, nici idiot, nici iluzionat. A părut uman. Deci și ei vor, doar că nu spun. Și noi vrem, doar c-o ardem arogante și independente.

Și atunci? Unde e problema?

Problema e că nu comunicăm adevărul, ci ne ducem mereu cu valul. Dacă omul de care ne place spune că nu vrea relație, atunci nici noi nu vrem. Dar vrem, însă nu spunem pentru că ne e frică. Ne e frică de ce-o să creadă, că o să-l pierdem, că părem slabi și proști. Apoi ne dăm seama că vrem, dar e prea târziu că deja am decis verbal doar să ne-o tragem din când în când. Dar cu unii vrem mai mult, pentru că așa merg lucrurile. Cu unii nu, cu alții da. Și de acolo suferințe, drame și frustrări. De acolo tot mai departe de ideea de a ne îndrăgosti de cineva.

Andrei a apărut brusc în viața mea. Și mi se pare că e totul pe repede înainte și că trăim ultra intens totul. M-aș putea întreba de ce nu vreau mai mult, dacă tot e potriveala asta grozavă dintre noi. Pentru că probabil s-ar strica magia și chimia asta a creierului. Și-ar fi mega păcat. Andrei n-a apărut întâmplător, a venit ca adjuvant în detoxifierea de ultima mea dramă emoțională. Iar eu am apărut cu un scop în viața lui. Nu știu care, dar o să-l descoperim.  Așa face viața asta. Nu știu cât o să dureze relația, nu știu unde duce și nici nu vreau să mă gândesc. Mă trezesc dimineața și aștept să ne scriem tâmpenii, ne povestim toate idioțeniile posibile și ne motivăm când vreunul o dă de gard. Da, toate astea după numai două săptămâni și-o zi de când am vorbit prima dată și vreo șase ore petrecute față-n față. Ciudat și dubios, dar amuzant și cu efect calmant.

Andrei e un om bun și frumos, deși pornește pe premisa că e un douche bag. Are un vibe bun, dar e împrăștiat în mii de bucăți. Are și OCD și deficiențe de atenție, probleme cu self esteem-ul ascunse în spatele unui umor bine pus la punct sau în spatele unor povești care implică mult sex, folosind cuvinte nemaiauzite de mine. Are o zonă firavă cu un nume aparte, despre care când vorbește se schimbă la față. Are vise. Și temeri. Și probleme. Și zile bune. Și zile proaste. Desenează când se simte nasol. Iese cu băieții și uită. Ascultă muzică depresivă, când nu urlă pe Metallica. E hiperactiv și leneș. Andrei e un fel de mine.

După multă vreme am ales un om care mă face să mă simt bine cu cine sunt, care-mi ține oglinda și-mi scoate-n evidență calitățile, care nu-mi scoate la înaintare durerea și tristețea și despre care n-am creat nicio falsă iluzie. Suntem cât se poate de reali (și cum ar fi să nu exiști, de fapt, dude și să fie totul în mintea mea?)

Nu știu de ce-am ales să scriu tocmai despre el, probabil că-l cheamă ca pe mine sau că am tot avut eu tangențe cu oameni ale căror nume încep cu A în ultima vreme. Poate pentru că îmi dă o senzație de familiaritate și confort, poate pentru că nu mi-e jenă să-i spun orice-mi trece prin cap sau poate pentru că mi-e foarte drag de el dupa fix 15 zile în care mi-a scris pentru prima dată.

Să fie într-un ceas bun, numa’ zic!

 

Foto