Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Doamne, mie nu-mi pare rău de nimic

Mă gândeam în taxi, ascultând Metallica, că eu sunt un om împlinit. Că am alături de mine oameni atât de frumoși cu care împart atâtea clipe, încât nu pot să am mai mult de-o zi de tristețe.

Sunt genul care nu tace. Deși am încercat să-mi croiesc o altă fire, genul ăla căruia îi scoți cuvintele cu patentul (am în viață și genul ăla de oameni), nu pot. Eu împart tot cu cei de lângă mine. Fie că-s chestii intime, fie că-s chestii uzuale, eu le spun. Și oamenii se crucesc. Poate sistemul ăsta sincer îi face pe ceilalți să lase garda jos. Eu nu fac rău. Nu știu dacă fac bine, dar știu sigur că rău nu pot să fac.

Mă gândeam că arta e mărturia omului că nu poate. Că astfel ne asumăm în real, ce nu putem fi noi. Prin artă putem spune adevărul propriu, un adevăr pur, un crez al nostru pe care nu putem să-l aplicăm în viață. Așa trăim viața, dându-i alt curs, prin personajele noastre, prin muzică sau altă formă artistică. Că degeaba ne asociem cu o piesă anume, degeaba ne spargem creierii fredonând sau plângând la un film… doar atât ne permitem. Și noi, consumatorii de artă și ei, artiștii.

Eu așa fac. Recreez scene din viață și le dau alt curs. Filmul e metoda mea de vindecare. Singurul chin este să reușesc să dau o formă poveștii, ca să se vindece și ceilalți.

Mi-am adus aminte de White Nights, filmul lui Visconti.

Sunt în zona aia în care mă trezesc greu dimineața și mă tocmesc cu timpul. Calc nămeții și mă bucur de ei. Îmi îngheață picioarele. Și ninge frumos și mă umplu de emoție. Așa, că e Crăciun cu zăpadă. Sunt în zona aia în care am dat-o la pace cu toți oamenii din viața mea. I-am înțeles pe toți și îi iubesc chiar și în absență. Poate pentru că am realizat că în tot tumultul, drama nu e a mea, vina nu e a mea.

Zâmbesc.

Nu-s un om religios. Nu-mi fac cruci. Nu-l invoc pe Dumnezeu la fiecare pas, dar sunt conștientă că există. Cumva, acolo, în tot. Și când simt că e totul  negru, mă las prinsă-n tenebrele tristeții ca să-mi aduc aminte apoi că nu am fost născută degeaba. Că am un rost, că planeta asta n-ar fi fost la fel fără mine.

Rămân ca un tatuaj veșnic în sufletele oamenilor. Poate pentru că-s un om atât de sincer. Unii spun că-s om bleg, eu spun că-s om care a lăsat demult garda jos.

Doamne, nu-mi pare rău de nimic!

Foto

 

 

You Might Also Like

3 Comments

  • Reply
    Evergreen
    23 December, 2012 at 12:07 pm

    vorbeam de scopul artei mele, dar probabil m-am impotmolit in cuvinte si n-a iesit. in capul meu avea un sens si-o logica.

    scopul vietii nu e vindecare. nu e unicul scop, adica

  • Reply
    joker
    23 December, 2012 at 7:47 am

    de a* :)

  • Reply
    joker
    23 December, 2012 at 7:46 am

    Rox. Sugerezi că SCOPUL,SENSUL UNICUL este să “ne vindecăm”, să te vindeci.
    Părerea mea este că te poţi “scoate”prin:Acţiune,făcut de copii, creaţie samd
    însă Scopul de a trăi, nu este de a “pansa vreo rană” primordială, ci a de crea prin TINE iubire, conştiinţă.
    Şi ţie cred, că tre să spun că Viaţa…nu se referă la vreo continuă reuşită artistică-capodoperală….Răul poate începe oricând de aici:diluarea, necredinţa, temerea, frica, boicotul…
    Este ca şi cum ai spune că sunt cel mai bun matematician al româniei şi altceva nu mă mai interesează totul tre să decurgă*de la sine..ştii?

    Altfel spus, şi tu, bagi Involuntar “regula”,”strategia” socială în ecuaţia acestei vieţi,îmi pare: aceea care-ţi impune(in)voluntar:
    -Cum să trăieşti…
    -Cum să simţi…
    -Ce să iubeşti….şi
    -De ce să te fereşti….
    Adică creezi o nouă za a aceluiaşi lanţ.
    Restul…sunt de acord cu tine întru-totul!

  • Leave a Reply

    This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.