Experimentez o viață nouă și am rămas fără definiții

Abia am pus piciorul înapoi în Birmingham după o scurtă călătorie în Edinburgh, orașul meu de suflet și trebuie să împachetez pentru că mâine mă duc acasă. Acasă la Vama Veche.
Am observat că eu spun acasă oricărui loc care mă găzduiește, fie temporar, fie pentru totdeauna. Spun acasă unei camere închiriate cu airbnb, apartamentului din Birmingham, apartamentului din Bobocica, unde am crescut, casei bunicii. Spun acasă cu ușurință, deși rădăcinile sunt greu de smuls și mutat.

Experimentez o viață nouă și bună și n-am etichete pentru ea. Uneori mă trezesc admirând prezentul și mă minunez de binele din mine. Nu știu dacă m-am reglat eu cu mine sau a scăpat universul de bruiaje, nu știu dacă astea sunt roadele suferinților și orelor de terapie, nu știu dacă asta e de obicei după linia de 30 de ani, dar e bine! E cu iubire cu fluturi în stomac, e cu experiențe noi, e cu necunoscut și frici. E cu descoperiri. Exterioare, interioare.

Mie mi-e foarte greu să vorbesc despre fericire. Mi-e frică pentru că e fragilă și-o scap ușor printre degete. Încă am frica asta, ca la mine nu durează binele și că cel mai probabil o să vină ceva foarte nasol și mă trezesc din visul ăsta. O să vorbesc despre aventură și plenitudine, despre omul iubit, despre dorul constant de figurile dragi, despre nevoia de a privi în ochi, de a strânge în brațe, de a fi vulnerabilă.

Am observat că oamenii, din tendința de a ridica moralul sau de a umple o liniște, uită să fie realiști. Uită să îți permită să te plângi. Sau să accepte despre tine că ești slab. Și încep să curgă motivaționalele, care sunt binevenite, dar uneori nepotrivite. Cred că avem nevoie să ni se permită să fim triști, deprimați, amărâți, chiar dacă pare că viața ne-a oferit totul. Și mai cred că avem tendința de a compara mereu situația noastră cu a celuilalt, iar a celuilalt întotdeauna pare mai bună. Pare. Și chiar dacă e mai bună, conform cu niște coordonate, tot nu avem dreptul să credem că ar trebui să îi fie mai ușor în viață. Uităm mereu că oamenii sunt fragili și ascunși în spatele aparențelor.

De azi într-o săptămână ne petrecem galactic.
Nu cred că mai are vreun sens să spun că timpul zboară.

Parcă ieri am aterizat în Anglia, copil rătăcit pe-o insulă. Și parcă azi dimineață am făcut cununia.
Și parcă acum 2 minute discutam cu Andrei că e abia aprilie și mai avem o groază până la nuntă.
Probabil că săptămâna viitoare, duminică, o să mă trezesc din toată frenezia asta și o să încerc să-mi amintesc toate senzațiile.

Cred că toate lucrurile se așează.
Cumva.
Pentru fiecare.

Și mai cred că am avut o stea norocoasă, care s-a trezit din amorțire.
Și da, e adevărat, iubirea are efect tămăduitor.

Trăiesc aventura vieții mele și nu am niciun reper, nicio definiție și nicio etichetă.
Și cu toate fricile-n sac, mă arunc mai departe!

Se schimbă viața, dar muzica… muzica rămâne în timpan.

[youtube]https://www.youtube.com/watch?v=D5Y11hwjMNs[/youtube]

Cu bine,
Evergreen

Artist. Andy Kehoe