Povești inspirate din fapte reale și trăiri imaginare

Fiica omului cu ochii de cer

mă întind pe patul de frunze vii și mă gândesc, rupând un fir de iarbă, la nimic. norii se întind grei și aromați pe un cer perfect albastru. se plimbă de colo-colo, neastâmpărați. n-am răbdare să stau. n-am avut niciodată. nu am știut niciodată să aștept pe cineva.

 

de când mă știu prin mințile mele s-au perindat tot felul de povești. și de fiecare dată am fugit din realitate și m-am ascuns în alte lumi. și în lumile alea, eram completă și fericită. de obicei alături de cineva. a trebuit să mă dezvăț și de fuga asta și de dependență. mi-a rămas plăcerea fumatului.

curg șiroaie de ape și spală asfaltul călcat de atâția pași. unde se duc toți oamenii ăștia? la cine se gândesc? de ce le e frică? ce iubesc cel mai mult? cine sunt oamenii ăștia? și care e menirea lor aici?

sunt potolită. ori poate doar prea obosită să mă mai zbat.

nu știu dacă se numește renunțare.

am ales să fiu un om normal. am ales să nu distrug direcții. să nu mă răzbun pe alții că omul cu ochii de cer m-a părăsit absurd și subit. am ales să plec atunci când locul meu a dispărut. și am ales să cer explicații când omul celălalt a decis să renunțe. și în fiecare zi îmi fac zeci de procese prin care mă așez sub lupă. pentru că nu vreau să distrug. nici să construiesc. vreau să nu fiu responsabilă pentru alții. vreau să fiu eu și să fie normal.

nu mai am nevoie de tine. m-am oglindit destul. și m-am căutat destul în altă parte. nu te mai vreau în nicio formă.

am primit brățara dorințelor. și pentru prima dată mi-am dorit altceva decât să mă iubești.

dorm.

lovehugspeace
Photo

You Might Also Like

2 Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.