N-ai să știi niciodată cât m-ai rănit.
Nu regret nicio clipă tot tumultul prin care am trecut, pentru că, deși am simțit că mă urc pe pereți, m-a ajutat să înțeleg niște mizerii interne personale. Nu te absolvă de vina ignoranței și nici de tratamentul nedrept, dar nu-ți pune doar ție în cârcă toată durerea mea.
Am încercat să-ți spun, dar cuvintele mele s-au dus în altă parte.
Undeva, în adâncul sufletului meu meschin, mi-ar plăcea să te trezești într-o dimineață și să te înțepe fix sub coaste. Să te săgeteze, să ți se taie respirația și să știi. Să știi cum e. Să știi de unde vine, să fie atât de real încât dacă te-ai chinui ai putea să pui mâna.
Simt că am trăit secole cu gândul că viața e în altă parte. Milan Kundera scrisese cândva o carte despre asta și știu că-mi rupsese universul existențial atunci. Viața era în altă parte, undeva unde se putea respira ușor.
Mă gândeam ieri că trăim o realitate selectată așa ca-n Rashomon. Fiecare are o felie de poveste care uneori nu are nicio legătură cu ce crede celălalt că s-a întâmplat. Justițiarul feroce din mine s-a ofticat, mai ales că uneori îmi place să cred că eu dețin adevărul suprem și eu știu cel mai bine. A rămas din adolescență. Între timp s-a mai potolit, dar primul impuls e să urc pe un cal imens și să mă războiesc.
Oare de ce simțim nevoia să știe celălalt ce ne-a măcinat pe noi? De ce simțim să-l tragem de mânecă? De ce nu putem să (ne) spunem în gând mulțumesc pentru perioada asta și să ne reorientăm?
Nu știu să-mi explic.
Va fi bine.
No Comments