Confesiuni

Încerci să te detașezi, dar te-ai prins deja în horă

A rămas tristețea #colectiv. Apar pe Facebook poze de anul trecut pe când petreceai acolo. Simți cum ți se rupe ceva în tine.

Acum s-a așezat tristețea Paris, peste. Apoi a revenit tristețea refugiaților sirieni. Apoi teroare din Beirut.
Nu mai ții pasul.

Eviți să citești toate opiniile de pe Facebook, alegi doar articole de la ziare care încă mai publică pentru informație și nu pentru cancan. Te superi și te dor, totuși, miile de prostii care-ți trec zilnic prin fața ochlor. Cumva, deși te simți vinovat, vrei să ieși din asta… să respiri alt gen de aer, să visezi altceva, să nu mai oftezi din senin.

Dar știi. Știi că tot ce se petrece în jurul tău te afectează dacă atunci când ieși undeva, oriunde, cauți cu privirea ieșirile de urgență. Le remarci și faci un calcul mental, dacă s-ar întâmpla, ce șanse ai avea să… Știi că trăiești în teroare, când înainte să te încalți te gândești dacă pantofii aleși te ajută să alergi în cazul unui atentat.

Enumeri în gând toți oamenii pe care-i cunoști, care-s plecați în alte țări. Și ai vrea să îi suni să le zici, deși sună stupid, să se ferească de bombe și teroriști…

 

Și uite așa, lumea învață să-și limiteze libertățile.  Învață să formuleze rapid statusuri, fie de regrete, fie de critică, fie o glumă sinistră.
Șochează prin lipsă de empatie și bun simț. Devine tot mai rebelă pe net și tot mai speriată între patru pereți.

Eu recunosc. Mi-e frică. Și mă doare. Și deși la nivel de teorie și principii înțeleg cum funcționează lumea, mă gândesc la chestia aia, primară. Am ajuns să ne omorâm oameni între oameni pentru puterea altora, din lăcomia și nevoia altora, din cruzimea altora.

E luni. Tastez agale. Am dormit prost. Am visat aiurea.
E o stare de anxietate care plutește în jur.

Dar viața și timpul nu se opresc.

Foto

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.