marţi fără ticăit

Am o durere de cap pe care n-o pot proiecta în cuvînt. Să fie sinuzită, să fie miopia? Urmează să desluşesc misterul. Cert e că azi mi-a fost rău. Un rău greu de spus. Nu doar fizic. Sau poate e doar fizicul cu repercusiuni asupra moralului. Azi am gustat noul, la şcoli. Şi mai vreau. Demult n-am mai vrut.

Recunosc că mi-e tare dor de primăvară. Un dor nebun. Un dor de a mă dezbrăca de cojoace, de a mă îmbăia în sori şi de a şopti fără poveri miresme de zambile. Şi ghioceii aşteaptă primăvara. Cei născuţi devreme sunt trişti. Cei care vin abia scot capul de sub nămeţii cu crustă subţire.

Am decis să accept. Ana e de “vină”. Degeaba iau decizii dacă nu le accept. Am decis să nu mă mai compromit doar din drag, ci din suflet. Am decis să-mi las părul să crească. Să nu-l mai tund la nicio depresie tîrzie. Azi. Acum decid.

Viaţa mea se numără pe chip – în riduri, pe păr – în firele albe, pe frunte, pe zîmbet, pe palme, pe umerii drepţi sau şui. Şi vreau ca la final să recunosc că a fost una mişto. Şi pentru asta trebuie să termin cu dezintoxicarea de sentimente pierdute în amurguri, de imagini răsfrînte pe retină. Şi pentru asta trebuie să-mi leg eşarfa, să-mi ridic gulerul, să înfig mîinile în buzunarele încăpătoare şi să plec la drum.

Un drum croit şi presărat cu flori – de mine.