Efectiv.
In ultima vreme ma tot intreb ce inseamna prieteniile dupa 40 de ani? Si cum iti dai seama daca merita timpul si efortul sau le lasi sa moara? Si cum le lasi sa moara, dispari, ai discutia, le dai block?
Eu am crescut intr-o lume imaginata de mine unde aveam acest om al meu, de obicei era o tipa misto, care era cea mai buna prietena a mea. My ride or die kind of person. Sa avem momentele noastre, care sa devina asa un soi de traditie. Cum apar in filme si seriale, the person. Meredith – Cristina, Thelma si Louise. Eu stiu ca asta vine din niste nevoi de siguranta si iubire, adanci sapate in mine si ca nicio terapie din lume nu-mi va schimba aceasta nevoie. Si mai stiu si ca romantizez relatiile, mai ales astea de prietenie, ca ma duc intr-o lume care e greu de atins. Dar chiar si asa, am invatat din toate dezamagirile anterioare sa am mentenanta redusa.
Insa, in ultima vreme, ma tot racaie si sacaie acest concept. Aceasta nevoie de a avea pe cineva aproape de mine careia sa-i pot spune atunci cand ma doare, care sa aiba timp dedicat mie, care sa ma pretuiasca si sa ma iubeasca si care sa-mi fie acolo chiar si cand nu e. Pe de alta parte, e si uimitoare capacitatea mea de a ma indragost fix de oamenii care nu sunt atat de disponibili emotional pentru genul asta de prietenie, care nu cred in astfel de concepte sau care se simt atat de confortabili cu loialitatea mea, incat iau totul ca si cum li se cuvine.
Si, lasand deoparte astea foarte apropiate, ce faci cu celelalte prietenii? Pentru un om ca mine care investeste si care deschide usa si inima, e foarte trist cand observ ca vietile lor se schimba si apoi ridica ziduri sau trag trei lacate ca sa se protejeze si sa ramana in confortul lor. OK, inteleg. E o perioada, e o etapa. Si apoi vine un fel de excludere din diverse momente. Si atunci, ma intreb, DE CE MA CHINUI SA CONSTRUIESC RELATII?
In viata asta nu avem foarte multe. Cred ca valoarea noastra, pe langa diplome, cunostinte si alte chestii de genul asta, sta in oamenii cu care ne inconjuram. Oamenii pe care-i avem aproape, cu care impartim anumite valori, cu care alegem sa ne petrecem timpul. Si eu iubesc sa fiu alaturi de oameni, ma incarc de energie, ma bucur ca suntem impreuna, chiar si in haos. Dar simt asa, ca cu fiecare zi care trece, placerea mea se diminueaza pentru ca efectiv nu mai exista o conexiune reala. E doom scrolling, e o inimioara la un status, e share la un reel funny. Nu mai e vreun efort de conexiune, de a purta o conversatie, de a fi acolo.
Si ok, inteleg, nu mai avem genul de relatii ca in 1995, cand ne strigam la geam si apoi eram obligati sa stam in prezent impreuna si tiktoks sunt o forma de relationare, dar asta vrem? La asta vrem sa se reduca relatiile cu oamenii? La interactiune prin imagini create de altii? La non-cuvinte? La non-imbratisari? Si inteleg ca suntem obositi si coplesiti si scrollatul ne da un soi de dopamina, dar nu ar trebui ca prietenii sa iti dea asta?
Is this it? Traim moartea relatiile adevarate si a conexiunilor umane si nu suntem constienti?
Eu am rage. Am rage ca am ajuns la 40 de ani si n-am invatat nimic pe partea asta. Cu toate cartile si terapiile, ajung mereu in punctul asta – Andrei il cunoaste prea bine – in care sunt efectiv dezamagita de punctul in care au ajuns lucrurile. Si nu inteleg cum sa reusesc sa apas butonul ala de schimbare in care sa nu-mi mai pese. Sa exist fara sa ma indragostesc de oameni care reusesc intr-un fel sau altul sa ma dea la o parte sau sa ma excluda cumva. Sa exist fara acest gol si acest vis de a avea pe cineva my ride or die, care nu e neaparat sotul meu.
Caci in mod onest, cam el a ramas si mi se pare putin trist… mai ales pentru el, care nu e mare fan concepte si relatii, iar eu sunt o extrema.
In fine. Cu bine tuturor. Daca ati gasit o magie sau o soltutie, share it. Poate ma vindec de idealism (prostie).
PS: ce e drept, am si un PMS oribil si ma simt vulnerabila si furioasa si s-ar putea sa alimenteze starea.
No Comments