Confesiuni

Despre nopți albastre și pisici cu lună-n frunte

M-am tolănit pe acoperișul casei și mă simt aproape de cer. Parcă se revarsă peste mine toate stelele. Parcă-n palmă port Calea Lactee. Miroase a toamnă-n cana de ceai. Frunzele fonșnesc melodii de dor. Și luna, luna tace-n părul meu. Licuricii se strâng în gașcă și pornesc spre tărâmurile magice. Iar greierii, greierii dorm somnul adânc.

M-am tolănit pe acoperișul casei și mă zgribulesc a singurătate. Vântul îmi mângâie suav tâmplele. Îmi aprind o țigară cu setea unui copil ce-a alergat prin soare. Și trag, cu pofta cu care beau compotul de vișine. Are aromă dulce și-mi mușc buzele a poftă. Număr timpii scurși între două fumuri. Un ritual de noapte sub clar de lună singură.

Oamenii încep să adoarmă. Bezna înghite orașul albastru. Oare câți dintre ei țin pe cineva în brațe. Oare câți fac dragoste? Câți plâng? Câți visează frumos? Câți au coșmaruri? Oare câți se gândesc la mine? Și oare eu la cine mă gândesc?

Sting țigara și sfârâie timpul. Torc încetișor.  Mă dezbrac de Calea Lactee. Rămân să fiu.

Frunzele foșnesc muzici din mine. Se potolesc zbuciumurile.
Închid ochii și las bezna să-mi pătrundă-n minte.
Te-am căutat atâtea vieți. Și te-am găsit. Într-un final.

Ai dispărut.

Se înalță siluete-n eter. Și fac dragoste în bezna înstelată.
Sting țigara până-mi ard degetele.

Șșșșșt. Dorm iubirile-n noi.

 

 

 

Foto

You Might Also Like

No Comments

Leave a Reply

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.