There was an error understanding your request

Nici nu mă miră.

Am scris o scrisoare lungă și-am trimis-o la categoria extrem de fragil și incredibil de lacrimogen universului măreț și încăpător. Am început c-o introducere drăguță în care-i aminteam cine sunt și ce învârt, îi aminteam ce roșcată drăguță mi-s eu și ce țin eu la karma și la energii și cum mă feresc să nu dau șuturi în freză și în același timp cum mă chinui să nu mă abat de la cele câteva valori morale rămase pesemne din inerție.

I-am explicat că e dificil să fiu eu. Că eu lupt cu înfrigurare în orice război. Că-s bezmetică în bătăliile mele și că decât să gândesc anumite strategii mă avânt cu curaj. De cele mai multe ori scutul nu e suficient și-s prinsă în tabăra cealaltă unde începe să-mi placă, pentru că așa-s eu, mă atașez de oamenii de neatașat. Dar în tabăra cealaltă nu e ca-n tabăra mea, oamenii ăia vorbesc altă limbă și vor altceva și eu vreau să stăm la foc și să cântăm chestii interesante, poate ceva de la cocorosie cu instrumente proprii.

Apoi am dat-o în filosofii menite să-l îmbuneze pe sfântul univers și i-am zis că, deși nu pare, mă simt bine în pielea mea, desigur că am folosit metafora oglinzii și a egoului care sfarmă orice și cu care încerc să ajung la un consens, doar că uneori e mai puternic și mi-o dă la gioale. Și dacă cu al meu mă mai descurc, cu al altora n-am cum. Normal că i-am amintit că zic niște mantre, dar că uit de ele și că încerc să stabilesc o conexiune, dar se înfundă țevile că mai calc și-n străchini.

După care am început să-i cer. Nu, nu i-am cerut să-l facă să mă iubească, deși mi-a trecut prin cap, dar am depășit faza clasei a doua, rămân cu urania, mai bine. I-am cerut chestii de genul, măi universule, aș vrea și eu să am o direcție sau o constantă în viață, aș vrea și eu să nu-mi mai pierd busola și să fiu mai vehementă în pretențiile mele. Măi universule, nu vreau să par nerecunoascătoare, că slavă, am tot primit diverse, dar parcă tot nu e complet. Nu știu dacă alții se simt compleți, dar eu caut o împlinire. Nu știu, să înfloresc, habar nu am. Sau destupă-mi locul ăla unde cică le înțeleg pe toate și le tratez ca atare.

Universule, probabil că am o singură viață. Și uneori le-aș lăsa baltă pe toate, tocmai pentru că e doar asta și mi se pare inutil să mă zbat pentru că am senzația că nu mă mai întorc să văd ce se alege după ce n-o să mai fiu. Pe de altă parte, tocmai pentru că am numai șansa asta vreau să profit din plin de ea. Știi care e problema? Că oscilez între teoriile astea, deci te rog ajută-mă să aleg tabăra care să mă reprezinte.

Alerg la poșta universului și o trimit c-o speranță covârșitoare. Gata, găsesc răspunsurile, mă apuc de viață… sau mă las de ea. După o vreme primesc:  There was an error understanding your request, probabil universul și-a deconectat mesageria print și discută numai online.

hugslovepeace
>.<

foto